Ce-i de-a dreptul savuros și dulce-ironic când ai o activitate de finalizat e cum toate ideile tale până atunci plecate și rătăcite prin nesfârșite peregrinări se-ntorc în casa spațiului tău interior mai mult sau mai puțin decorat, fix lângă șemineu. Acolo se-ncinge o șuetă sfârâitoare mai ceva ca focul , cu șoapte care nici împletite nu încap acolo, lângă foc. Și pe sub ușa biroului tău al cărui prag l-ai smuls din dorința de a-ți nestăvili limitele, alunecă șerpuitor frânghia densă de cuvinte.

Pe parchet. Dragostea învinge.Îmi iau rațiunea din foi și o arunc pe jos. Dragostea nu duce, în esență, nicio luptă, dragostea în sine fiind o realizare. Ea plutește prin susuri, asemenea esenței aromate pe care o picuri în micul vas cu apă al lămpiței. Să privim cerul cât mai mult până ne-mpiedicăm într-o panoramă cât mai clară, bună de agățat pe tavan. Concluzie: Dragostea e mai presus de tot.

Pe parchet e rece, trece-o boare de timp lent care m-agață, m-agață chiar și așa, în poticnirea lui languroasă. Timpul agață și te-agață în așa hal, încât mă-ntreb ce face cu toate năzbâtiile mai mult sau mai puțin nimicoase pe care le adună. Știu! Face o dună de nisip. Concluzie: Ideea cu dunele stă la baza clepsidrelor.

Bat niște fulgi la geam. M-au prins cu cuțitul în mână, despicând frânghia de mai devreme. Credeau că numai ei pot fi criminali cu sânge rece. Înfrigurații încearcă totuși să-mi distragă atenția pictându-mi flori reci pe geamuri, iar euuuu bineînțeles că mă voi pierde într-o whiter shade of pale. Un moment lung și pironit, că tot eram în tratative cu timpul. Noroc cu zumzetul cafelei din postarea anterioară, care mă zguduie amărui să-mi văd în continuare de foile de pe birou. Să mă ridic deci, dar mă doare spatele. Concluzie: Am îmbătrânit.

Concluzia concluziilor: N-o să-mi amintesc de foi, de birou sau de concluzii(poate la examen, fie). O să-mi amintesc de molcomentul meu cu florile. Da, erau tare frumoase! Apa îngheța în clincăieli melodioase, humming harder as the ceiling flew away.