A fost o dată un înțelept care spunea că întregul Univers se află în sufletul nostru. Ține doar de fiecare dintre noi să-l recunoaștem în ceea ce percepem a fi exterior și să înțelegem sensul corzilor interioare care leagă armonica respirațiilor noastre într-un infinit.

Apoi am recunoscut ceva din inima mea în cuvintele Fericitului Augustin:„Când spun cuiva Te iubesc spun de fapt: Vei trăi veșnic, tu nu vei muri niciodată…” În fața acestor cuvinte se usucă orice tentativă de a separa experiențele, pentru că nici măcar vârful ascuțit al durerii nu poate atinge iubirea care ține lumea împreună. De fapt, durerea este puntea dintre întuneric și lumină, cea care arată drumul spre vindecare și pașii pe care trebuie să ni-i asumam cu încredere, pentru că a persista în situația dureroase fără a adopta o soluție ar înseamna epuizarea resurselor personale, cu prețul sănătățiiAsemenea rachetelor de semnalizare, nici stările emoționale tulburătoare nu pot fi ignorate fără consecințe. Deși impulsul de a le evita sau a lupta cu ele este puternic, mesajul pe care-l conțin nu poate fi relevat în absența răbdării de a le privi cu deschidere. Durerea poate fi un semn și un imbold către conștientizare și transformare. Paradoxal, ne aduce mai aproape de iubire. Sensibilitatea dată de o suferință anterioară ne poate face mai atenți la micile bucurii ale vieții, pe care alteori nu le apreciam. Uneori, momentele dificile ne învață lecția recunoștinței. Ni se împrospătează perspectiva, care Acum, poate să cuprindă un cer mai înalt, un orizont mai larg. În largul nostru.

duy huynh

Revin la centrul roiului de cuvinte – afirmația Sf. Augustin – și se ivește întrebarea: Ce înseamnă, oare, nemurirea pentru el? Dimensiunea iubirii capătă nuanțe cosmice dintr-o anume perspectivă: Dacă trăiești iubirea, ea respiră prin toți porii tăi. O iubire autentică înseamnă o ocazie minunată de a învăța să fii în cel mai desăvârșit mod cu putință, pentru că persoana de alături devine uneori o oglindă care reflectă caleidoscopic aspecte ale firii tale. Pare să fie un proces reciproc și simultan prin care fiecare partener are șansa să descopere și să disipe ceața propriilor așteptări, prejudecăți și iluzii despre sine și despre celălalt. Pot fi lentile învechite prin care alegem să privim realitatea, pe care o relație le aduce la iveală, ca parte a călătoriei de autocunoaștere. Se conturează schimbări, metamorfoze, eliberări și noi moduri de a fi, în doi. Indiferent de felul în care se încheie o relație, transformările pe care ea le imprimă partenerilor sunt… nemuritoare. Nu suntem separați, ci facem parte dintr-un întreg: suntem mai mult decât suma celor ce ni s-au întâmplat, iar acel mai mult este tocmai perspectiva pe care o avem asupra evenimentelor din viața noastră. Așadar, întâmplăm și noi mai departe și transmitem cu fiecare întâlnire umană o marcă personală, care ține de modul nostru unic de a fi. De aceea, cred, e minunat să ne dăm voie să fim naturali și să înțelegem cu inima acel aproape-clișeic fii tu însuți, pentru că el oferă un adevăr simplu și eliberator: Nu trebuie să urmăm un exemplu anume pentru a reuși, avem nevoie doar să ne relaxăm și să observăm curgerea vieții noastră, să ne lăsăm surprinși de oportunitățile pecare are să ni le ofere, cu încrederea de a păși în direcția viselor noastre. Se conturează un echilibru dinamic, între atitudinea contemplativă și cea pragmatică. Do, be, do, be, do…

Witness me, spune Hozier cu al său cântec, Better Love. A iubi înseamnă a fi martorul experienței Omului de lângă tine. Ca în fizica cuantică, o experiență capătă valoare de adevăr atunci când este observată. Grija și atenția investite în relațiile interumane eternizează legături afective care clădesc și modelează caractere. Firescul creează realități, nu-i nevoie de tehnologie pentru asta. Sunt sigură că misterele Universului poartă vălul lucrurilor simple. Acolo nu pot fi găsite decât de cei cu inima deschisă.

 

duy-huynh-blue-moon-expedition

Viața este o minunată călătorie a conștientizării. Ea pare să fie cheia care deschide porțile dezvoltării interioare, ca într-o spirală infinită. Jung spunea: Atâta vreme cât nu transformi inconștientul în conștient, el îți va direcționa viața, iar tu îl vei numi… destin.

Mereu și mereu, cu fiecare experiență, apare o nouă dimensiune a firii. Acordând răgaz, atenție și blândețe față de sine, răsar și sclipirile pe calea autodescoperirii, fie că se ivesc ele într-o încrâncenată noapte sau doar printre firele gri ale vreunei ceți interioare (zisă și confuzie). O dată cu conștientizările apar și ferestrele eliberatoare ale alegerii, alături de responsabilitatea (conștientă) pentru curgerea propriei Vieți.

Uneori, ba chiar aș spune de cele mai multe ori provocările repetitive ale vieții cotidiene conțin un imens potențial de creștere, dacă știm să schimbăm perspectiva. Primul impuls uman, ghidat de instinctul de autoconservare este să modificăm ceva în exterior, fie prin luptă sau evitare. E mult spus exterior, pentru că, în fond, totul ține de interior- dacă putem să-i spunem așa. Percepem evenimentele din exterior prin prisma unor sisteme de credințe, deci funcționând interpretativ, mai mult sau mai puțin conștient (pentru că nu toate procesele mentale se desfășoară conștient). Adică ceea ce avem „în interior” filtrează mereu experiențele așa-zise ”exterioare”. De fapt, interiorul și exterioriul sunt două etichete atribuite în mod polar unor perspective ale realității, care este unică (One, Tot, Întreg, Gestalt, Tao, etc.).

Oare când s-a produs uitarea, de am ajuns să credem cu tot dinadinsul în separare? Ei bine, paradoxul este că a crede în separare creează acea separare, pentru că sistemul de credințe și valori determină reacția la realitate, respectiv o creează emoțional. Nu e mambo-jambo, ci un fapt logic: poate cineva să se dea de trei ori peste cap pentru a face pe altcineva „bine” sau fericit – dacă definiția persoanei despre bine/fericire (sistem de credințe conștient sau inconștient) nu coincide cu cea a persoanei care încearcă, este limpede că datul peste cap nu va ajuta la nimic… Iar cele două definiții nici n-au cum să coincidă 100%, dat fiind că fiecare om este unic în experiența sa (în acest exemplu, liantul este desigur comunicarea). Da, este un paradox tare frumos: Suntem unici, dar facem parte dintr-un Întreg. A înțelege propoziția anterioară cu inima (nu doar mental, prin memorare) înseamnă să nutrim respect pentru experiența fiecărei persoane, indiferent de considerente sociale și să cultivăm recunoștință pentru această minunată unitate numită Viață, care înseamnă schimbare continuă, dar și alegere conștientă… Teama de suferință ne blochează uneori în sisteme de credințe care o dată ne-au fost de folos în dezvoltarea noastră, dar ajung să funcționeze, ca orice exces, în detrimentul dezvoltării – autolimitări.

Într-un mod foarte subtil, sistemele noastre de credință blocante ajung să devină tocmai mecanismele prin care încercăm să controlăm realitatea, sub orice aspect al ei, inclusiv pe ceilalți: controlul reacțiilor, teama de a supăra, dependența de aprobarea celorlalți, nevoia excesivă de performanță (de parcă ar fi singurul lucru validant pentru tine ca Om), critcismul, perfecționismul. Nevoia de control apare când nu există încredere și iubire față de sine. Nu-i vorba de aroganță și nici de egoism.

Ce este încrederea?
O respirație plină, fermă, fără urmă de anxietate.
O stare de echilibru, poate chiar cel dintre Yin și Yang.
Să luăm ca exemplu liniștea unui lac, care se lasă cu totul pământului, oferind o oglindă netulburată cerului.
Să luăm ca exemplu florile, care nu se tem să înflorească – deși toamna le stinge, rodul lor sporește și dăinuie mai departe, metamorfozându-se asemenea sufletului uman. Încrederea este o atitudine caldă, senină și deschisă față de Viață, față de schimbare, față de tot ce poate fi mai frumos pentru un Om pe lumea asta.
Îndrăznesc să cred că nu există realizări adevărate fără încredere, ci doar mimetisme fade, din nevoia de afirmare înrădăcinată în credințe negative despre sine. Încrederea este totuși o parte esențială a ființei umane. De exemplu, respirația. Ea nu poate fi controlată, iar dacă vom încerca să o reținem cu ajutorul minții (intenție) vom afla că e imposibil.
Respirația curge neobosit și natural în corpul nostru, cu o încredere de nestrămutat. Să luăm exemplu de la ea, să fim atenți, să ne oprim din hărmălaia gândurilor pentru câteva clipe de respirație conștientă, să exersăm autoacceptarea. Nimeni nu ne poate oferi acest dar, în afara noastră.

asta-i Tot, deși pare puțin.

Încrederea nu are nevoie să controleze pentru că ea știe că există o ordine a firii, un sens mai înalt pe care mintea nu-l poate cuprinde, o ordine esențială în haosul aparent, și-i bine că-i așa. Dacă nu ar fi așa, nu ar mai exista încredere, ci numai control – o viață în care nu există surprize, dar nici posibilități de dezvoltare. Desigur, e nevoie atât de încredere, cât și de control, pentru că ele sunt două fațete ce nu ar avea sens una fără cealaltă. Diferența fină dintre ele nu ar putea fi percepută altfel.

Când încep să mă învârt în cuvinte, ca acum, e semn că am devenit prea explicativă și-mi aduc aminte că fiecare are experiența sa și că nu există mijloace complete de a transpune experiența(dimensiune fenomenologică) în cuvinte. Îmi mai aduc aminte că nici nu sunt vreun salvator. Unele lucruri sunt lăsate așa, să fie descoperite, sub nasul fiecăruia dintre noi. Eu am ales doar să îmi împărtășesc părerea, cu încredere.

În spiritul paradoxului,
S. Suzuki zice să ne bucurăm de problemele noastre.
Dacă tot ne-am obișnuit să ne demoralizăm în fața problemelor,
hai să aflăm cum e și altfel.

 

 

 

Acum o vreme aș fi crezut că inteligența este ingredientul minune al împlinirii.  Am crescut într-un mediu educațional în care accentul era (și încă este)pus pe competiție: erai apreciat dacă aveai răspunsurile la tine, dacă absorbeai ușor cunoștințe, dacă erai atent, compliant și… cam atât. Așa că m-am conformat. Aveam să fiu o elevă apreciată, de zece.

Îmi venea natural să învăț, în primul rând pentru că eram fascinată de cunoaștere: credeam că a ști foarte multe lucruri era cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru mine. Și probabil că a fost, în acel moment, dat fiind că acum nu aș putea să scriu rândurile acestea fără să fiu conștientă de acea experiență. Citeam cu nesăț, ba chiar îmi făceam probleme că „nu voi apuca vreodată să citesc toate cărțile pe care aș fi vrut să le citesc, care mă chemau într-un fel”.

Au apărut și aprecierile celor din jur, ambalate frumos într-o serie de etichete și așteptări: că ar trebui să performez mereu, să fac față cu brio oricărei provocări ș.a.m.d. Nu eram eu eleva model? Adevărul e că nu m-am simțit bine niciodată în acea etichetă. Nu-mi venea, pur și simplu. Ceea ce mă ghida, de fapt, nu era acea notă finală, ci dorința de a înțelege cu adevărat. Când învățam, căutam sensul într-o manieră dezinteresată, doar de bucuria de a cunoaște. Deschiderea mi-a adus, de fapt, ușurință în învățare. Nu toceala, memoria sau dorința de a obține o notă anume. Rezultatele veneau ca un efect secundar. Îmi doream să fac lucrurile bine, dar nu mă dădeam (de trei ori) peste cap. M-a amuzat o vreme mirarea oamenilor care mă descopereau într-o ipostază socială. Păreau contrariați de faptul că pot să râd, să cânt, să dansez. Pentru ei, inteligența se asociază cu seriozitate, critică și un soi de intangibilitate, chiar aroganță. Realizez că am dat apă la moară acestei percepții, poate pentru că îmi placea mai mult să petrec timp cu mine decât să socializez: citeam, reflectam, sau pur și simplu adoptam o atitudine contemplativă.

Am descoperit apoi o altă fațetă a cunoașterii: experiența. Nu mă refer la a „acumula” experiență într-un domeniu, ci la experiența aici și acum, care poate fi, simplu…  gestul de a deschide fereastra de dimineață, momentul în care torn apă fierbinte peste pliculețul de ceai sau în care ating hârtia cu penița stiloului, momente pe care, de cele mai multe ori, nu le trăim conștient… Scriem în timp ce vorbim, ne uităm la telefon în timp ce o persoană ne împărtășește ceva de suflet, bem cafeaua în timp ce ne facem planul pentru ziua ce tocmai se întâmplă aici și acum. Clipa curge fără noi. Investim atenția în ce o să fie, mai degrabă decât în ceea ce este prezent aici și acum. Cum ar fi să avem încredere că lucrurile se întâmplă la momentul potrivit și că nu e nevoie să încercăm în mod absurd să le controlăm mental, prin planuri și prejudecăți?

Îmi aduc aminte de o scenă din debutul romanului Maestrul și Margareta:  Woland (întruchipare a diavolului) se amuză copios și macabru pe seama unui cetățean care avea pretenția să fie Dumnezeu și să așeze toate lucrurile din Univers la locul lor, dar el n-avea habar ce urma să se întâmple în ziua care tocmai se întâmpla. Persoana sfârșește tragic, dar dincolo de impresia artistică, scena accentuează tendința oamenilor de a încerca să controleze ceea ce este dincolo de ei, ca și cum mintea/rațiunea/egoul (exclusiv)  i-ar putea aduce pe calea fericirii.

Fe-ri-ci-re. Despre asta vreau să vorbesc.

Dacă mă întrebați, lumea nu are nevoie doar de oameni inteligenți, așa-ziși „intelectuali”. Îi găsim scriind cercetări, ținând prelegeri, participând la dezbateri, predând în școli, licee, facultăți, emițând opinii, ocupându-se de propria afacere sau lucrând pentru vreo multinațională. Toți oamenii sunt inteligenți în felul lor, pentru că inteligența implică o adaptare la context. Nu presupune neapărat profunzime, căldură, empatie, răbdare și toate lucrurile de care societatea are nevoie pentru o schimbare în bine. O dată cu inteligența vine și provocarea orgoliului: tendința de a judeca, de a te plasa pe o treaptă mai sus decât cei din jur, de a te încotoșmăna în ideile tale refuzând orice altă perspectivă (rigiditate), de a te considera deținătorul adevărului absolut (și de a începe să-l predai celor din jur fără a le respecta experiența). Pentru a nu fi orbit de orgoliu, o persoană inteligentă are nevoie să-și mențină inima deschisă, să accepte și să respecte experiența celor din jur fără a da sfaturi abrupte de îmbunătățire, să cultive răbdarea în relațiile cu cei din jur, ascultând pentru a înțelege, nu pentru a da un răspuns. O conversație nu este o competiție, ci o modalitate minunată de a împărtăși experiență de viață. O persoană cu inima deschisă va putea comunica ușor cu oricine deoarece va fi prezentă în timpul unei conversații, fără a rula în minte judecăți. Când trăim din inimă, știm să iertăm, să renunțăm la ce nu ne face bine, să simțim compasiunea și să exprimăm blândețe, chiar și în cele mai delicate situații.

duyhuynh

Se spune că e greu să-ți menții inima deschisă în zilele noastre, mai ales când apare teama de durere. Da, uneori oamenii rănesc, alteori dezamăgesc sau pleacă în momentele în care ai cea mai mare nevoie de ei. Uneori insistăm să ne facem singuri rău, chiar fără să fim conștienți: rămânem în contexte de viață care ne îngreunează zborul. Durerea este totuși, o parte din viața, și cea care ne dă măsura bucuriei.  Buddhiștii spun că  durerea este inevitabilă, dar suferința este opțională și apare atunci când ne atașăm de durere: repetăm mental judecățile negative și investim atenția în durere, fără să iertăm și să ne iertăm. O inimă închisă se va feri atât de durere, cât și de bucurie, poate chiar fără să-și dea seama. Cum ar putea oare să simtă, când ea și-a ferecat porțile?

Cheia împlinirii este echilibrul dintre inteligență și arta de a-ți menține inima deschisă. Din împletirea lor se naște creativitatea, spontaneitatea și naturalețea de a fi tu însuți.

Omul pe care îl iubesc mi-a spus mai demult:
„Inteligența este comună… Înțelepciunea este altceva.
Ea vine din stele.”

 

Se spune că șahul este jocul minții, dar adevărul este că el implică emoțiile și personalitatea mai mult decât ne-am închipui. Șahul înseamnă mai mult decât rațiune și poate deveni un recipient care să conțină lumile interioare ale fiecăruia dintre noi, prin dimensiunea sa simbolică, arhetipală.

Emoție. O putem observa în ezitarea de a atinge o piesă, în privirea aprinsă de o idee strălucită sau în efervescența întâlnirii dintre piesă și tabla de joc. Este prezentă în încrețeala frunții și se strecoară chiar și acolo unde s-ar părea că n-ar fi: în spatele măștii de seriozitate adoptate de maeștri în fața unor jocuri importante.

Mă întreb… Câte feluri de a efectua aceeași mutare există, oare? Mutarea unei piese reflectă și construiește o perspectivă unică, deși aparența creează impresia similitudinii. Nu există partide care să se repete, așa cum nu există om care să fie la fel și azi și mâine. Din punctul ăsta de vedere, rațiunii îi tremură sub picioare covorul experienței, care o poartă către noi dimensiuni ale înțelegerii. Deschiderea Siciliană, Italiană sau Spaniolă nu pot egala deschiderea inimii către momentul prezent. Oare ce poate oferi un joc de șah, dincolo de rezultat, de alb și de negru?

Șahul este conștiință, iar dacă deschidem ochii să-l privim ca atare vom descoperi nuanțe nebănuite, ascunse cu grijă între alb și negru. Un joc de șah se poate transforma foarte ușor într-un demers de autocunoaștere. Cum? Prin autoobservație. Cât de ușor îți e să preiei inițiativa? Preferi să aștepți sau să ataci primul? Cum te simți când ești nevoit să te aperi și ce strategii abordezi? Care e piesa ta cea mai dragă și de ce? E adevărat… fiecare are rolul său unic în marele tablou, ca și noi, oamenii, dar în care te regăsești cel mai mult? Dacă ai fi jocul de șah, ce ți-ai spune ție însuți?

Cel mai adesea șahiștii să tem să piardă o partidă.  Polaritățile se oglindesc, așa cum piesele albe și negre se privesc la început. Cine se teme să piardă, se teme într-o egală măsură de câștig. De ce? Câștigul este încununarea unei derulări armonioase a partidei. Teama de a pierde va genera tendința de a evita riscurile, iar în scenariul partidei frica își găsește exprimarea în autoblocarea resurselor jucătorului care o simte. Cu alte cuvinte, teama este o garanție a autoînfrângerii, iar experiența personală mi-a dovedit-o.

Alice in Wonderland by Maxim Mitrofanov

Alice in Wonderland by Maxim Mitrofanov

Credeam că voi pierde și niciodată rezultatul nu mă contrazicea, până când a intervenit o schimbare în modul de a juca – una pe care nu am descoperit-o în perioada în care jucam intensiv. În momentul în care nu am mai privit șahul ca pe o competiție, mi-am dat voie să îl joc de plăcere, așa cum o făceam în primii ani în care l-am descoperit. Atunci am avut un sentiment pe care îl trăiam foarte rar în competiții – bucuria, care apărea ca urmare a unui efort și a unei încrâncenări. Era fadă, iar oboseală mă împiedica să o trăiesc plenar. Am început abia apoi să trăiesc bucuria jocului și am înțeles că motivul pentru care m-am retras a fost refuzul de a fi în competiție.

În fond, nu e nimic de demonstrat, chiar dacă sună straniu. Motivația practicării unui sport ar trebui să fie, în primul rând, bucuria în sine, nu competiția. Dincolo de punctaje, premii, medalii, rating, cred că merită readusă în discuție calitatea întâlnirii dintre doi jucători care comunică în limbajul jocului de șah. Oare ce are fiecare de învățat de la celălalt?

Am vrut să împărtășesc secretul pe care l-am descoperit în experiența practicării șahului de performanță.

Secretul câștigului e bucuria:
Și atunci când pierzi, câștigi.

Acasă e locul în care îți aduci aminte că tu, de fapt,
ești mereu Acasă.

în marea de gânduri se vor găsi mereu văluri care să limiteze spațiul interior, până să-l înghesuie-ntr-un punct din care nu are altă souluție, în afară de a mări, iar…

fluxul și refluxul conștientizărilor dau de urma echilibrului,
ca o dâră de lumină vie pe nisip, din ce în ce mai cuprinzătoare…
cât să încapă un suflet în brațele ei

12307942_10207374844464656_6668794240890417365_o

Inima e o galaxie,
în care stelele și-au amintit
că lumina lor îmbrățișează noaptea
într-un vers.
i se întind aripile cu fiecare
inspirație,
dar doar pentru a se cuprinde
pe sine.
dar,
expirație,
cuvintele curg
pe rând.
dacă s-ar înghesui
într-o clipă primitoare,
s-ar împiedica
de pragul tăcerii,
ca acum
PpfovUT
photo: humble hubble

Din grabă, griji sau din prea-multe-de-făcut, adulții pierd ocazia de a fi atenți la generația actuală de copii.

Sunt altfel, asta răsună pe buzele tuturor. Cum altfel? Mai… agitați, inteligenți, spontani, nerăbdători, neatenți, sensibili, etc. Lista caracterizărilor poate continua, fără a cuprinde însă realitatea pentru simplul fapt că etichetele pălesc în fața experienței. Copiii trăiesc din toată inima deoarece nu își îngrădesc libertatea de exprimare, așa cum, din păcate, majoritatea adulților ajung să o facă mai târziu. Cei mari încep să dezlege în sens invers șirul condiționărilor, din dorința de a se regăsi, de a face pace cu copilul interior.

Am ajuns să lucrez cu copiii fără să imi imaginez că aș ajunge vreodată să o fac. Eram acolo pentru ei pentru a le împărtăși cunoștințe, dar aveam să descopăr curând că și ei aveau multe să-mi transmită și să mă învețe, pe alocuri să îmi aducă aminte de mine, prin cuvinte sau pur și simplu prin felul lor de a fi. Aveam să fiu (re)primită în universul lor și să descopăr indicii de seamă în interacțiunea cu ei.

Atunci când sunt tratați ca ”oameni mari” copiii își deschid lumea magică a inimii lor în fața ta. Devin dispuși să discute despre dorințele și nemulțumirile lor deopotrivă. Au nevoie doar să simtă că sunt ascultați fără să fie judecați.

În fața copiilor nu poți pretinde că ești altcineva decât ești de fapt. Dacă ei nu simt că ești sincer, nu se vor deschide în fața ta. Am observat copii „pedepsind” adulți inautentici adoptând un comportament necooperant.

Copiii au nevoie să comunice, în special cu părinții lor. Am observat adesea copii „nevorbiți”, care abia așteptă puțină atenție pentru a exprima ce se întâmplă cu ei. De asemenea, au nevoie de timp de calitate cu părinții, de suport și afecțiune din partea acestora. Deși sunt destul de inteligenți încât să înțeleagă că mami și tati lucrează pentru a le oferi numai bunătăți, aspectele materiale ale vieții nu vor suplini acel gol emoțional din inima lor, acea sămânță de singurătate, decât prin efort conștient din partea părinților. Este ideal ca omulețul să simtă că are în părinte un prieten necondiționat, încă din copilărie.

Nerăbdarea lor își are rădăcina în inocență și entuziasm, de aceea aripile lor tinere trebuie lăsate să zburde în voie. Pentru ei, timpul este acum, și ce moment poate fi mai potrivit pentru a primi ceea ce își doresc? În timp, ei pot fi ghidați lin în zborul răbdării și spre darurile pe care aceasta le aduce în calea dezvoltării lor. Instructajul de zbor se face cu grijă, afecțiune și încredere în aripile lor tinere.

Un copil are nevoie să înțeleagă de ce anumite comportamente nu îi avantajează. Restricțiile rigide și regulile neexplicate devin bariere pentru creativitatea lor. Oferindu-i un exemplu de argument, îl încurajezi să creeze noi legături între cunoștințele pe care le deține – să zicem, sweets for thought. De exemplu, în loc să-i interzică autoritar accesul la laptop, smartphone, tabletă, un părinte ar putea să îi explice copilului său efectele utilizării în exces a acestor mijloace tehnologice, poate chiar să găsească un documentar adecvat pe care să i-l prezinte. Avantaj: timp de calitate părinte-copil.
În copilărie, tata obișnuia să mă cheme la discuții luuungi, al căror ritm mi-era dificil să îl urmăresc. Pentru că mă supăra faptul că vorbea mai mult decât reușeam eu să o fac, am ajuns (fără să-mi dau seama) să condensez înțelesuri și idei personale în fraze scurte și de impact pe care i le expuneam cu satisfacție, știind că așa îmi pot exprima rapid punctul de vedere. Duelul cuvintelor era, însă, doar o aparență pentru că amândoi am avut de câștigat din evoluția discuțiilor noastre – eu luam contact cu experiența lui de viață, iar el îmi dibuia felul de a gândi.

Copiii reflectă, de cele mai multe ori, atitudinea părinților. Traversând în zbor cea mai sensibilă perioadă a dezvoltării umane, ei au o doză sporită de receptivitate la tot ceea ce se întâmplă în jurul lor. Sunt la fel de receptivi atât la idei și convingeri benefice pentru dezvoltarea lor cât și la convingeri autolimitative. Numai comunicarea deschisă poate să deznoade frânghiile neîncrederii în forțele proprii pe care le întăresc idei precum: „nu pot”, „nu sunt destul de bun/ă”, „nu e nimic special la mine”.

Am observat că o mare parte din copiii pe care i-am întâlnit se tem să greșească. Ce-i de făcut? De fiecare dată când am avut ocazia, le-am explicat copiilor că greșelile fac parte din dezvoltarea umană și că pot aduce beneficii dacă ne asumăm responsabilitatea pentru ele și încercăm să descoperim lecția pe care ne-o oferă. De fapt, teama de a greși este în legătură cu teama de a fi criticat/pedepsit. Aici apar urmele adânci pe care le lasă în personalitatea unui copil atitudinea autoritară în exces. Deși orice copil are nevoie să înțeleagă nevoia respectării unor reguli de bun simț, limitele rigide asociate cu lipsa de sprijin adesea ajung să-l determine pe micuț și pe adultul de mai târziu să refuze să își accepte greșelile și să trăiască în dezacord cu sine. De aici până la vinovăție nu-i decât un pas… Abordarea sănătoasă a eșecului va armoniza dezvoltarea copilului, ferindu-l de capcana perfecționismului și de imobilizarea pe care o implică în planul evoluției.

Unul dintre cele mai frumoase momente din experiența cu copiii s-a întâmplat când unul dintre ei s-a întors din drum pentru a-și exprima recunoștința. A fost un: „Mulțumesc pentru ceea ce m-ați învățat, doamna!”. Cred că ei sunt cele mai bune exemple de autenticitate pe care le putem avea.

Duy Huynh - New Beginnings

Cei mici îți aduc mereu aminte cât de aproape ți-a fost, odată ca niciodată, lumea poveștilor și a viselor trăite cu bucurie. Adaptând o idee a lui Rumi, voi spune că nu-i nevoie să căutăm împlinirea, ci să dăm la o parte barierele pe care le-am creat (cu nestăvilita noastră creativitate, dealtfel) între noi și calm, pace, stare de bine, sentiment de „acasă” – oriunde am fi. Să lăsăm copilul interior să iasă din fortăreață și să-și exprime creativitatea în acord cu transformările cărora dorim să le dăm curs în viața noastră. Va fi mai mult decât fericit să participe.

Simt, cu fiecare ocazie pe care o am să petrec un buchet de zile la țară, că satele sunt mai aproape de cer. Harta vie de stele coboară și te atinge chiar pe creștet, șoptindu-ți că o poți desemna pe una dintre ele să-ți fie călăuză în destinul pe care-l alegi. Orizontul se sprijină pe umerii unduioși ai pământului care emană acum căldura unei îmbrățișări, în amintirea zilei.Duy Huynh - Girl catching dreams and butterflies

Privirea cerne licăririle ce respiră întunericul nopții, transformându-l în lumină. Ea picură, clipă de clipă, în inima privitorului. Ochii văd, inima cer e. Acolo au loc uneori ploi, ca să spele praful, furtuni, ca să readune forțe, cețuri emoționale bune de făcut dulceață, dar se întâmplă și mult senin – adică un preaplin de albastru revărsându-se în sentimentul de împlinire.

La sat poți să privești stelele ca pe niște surate. Norii sunt prietenoși, coboară roz la apus până în podul palmei tale pentru a-ți asculta gândurile. Îi poți elibera apoi suflând cu grijă în ei, ca într-o păpădie. Alegi visul pe care vrei să-l trăiești, chiar de nu recunoști (din prima) cărările pe care umblii. Alegi cine ești cu fiecare gest.

Cuvintele seamănă adesea furtuni intelectuale și se-ntâmplă doar în minte, căci definițiile sunt finite, iar experiențele – tocmai invers. Stelele strălucesc și fără să știe că se numesc „stele”, iar floarea soarelui se-ndreaptă către astru și fără să-i cunoască numele. Știe fără cuvinte. Știe fără să știe că știe. Cunoaște limba necuvintelor, a firescului, a lui „de la sine”.

Viața este și așa putem fi și noi, fără să ne împiedicăm de cuvinte ce rulează-n minte ca un ceas rotindu-se nebunește la aflarea veștii că timpul e doar o plăsmuire.

Aș deșira linia asta fină care pictează cuvinte și aș desena cu ea un cerc menit să cuprindă în brațele sale înțelesuri și neînțelesuri deopotrivă, tăceri, lucruri care, dacă nu s-ar simți, nu ar exista, căci nu se pot defini pe hârtie. De n-ar fi găselnițele astea misterioase, poate că poeții nu ar fi avut motiv să scrie. Ce năstrușnicie – să exprimi pacea prin tumult de cuvinte.

De pe prispă se poate sorbi în tihnă lumina roșiatică a apusului. Soarele coboară o dată cu privirea a cărei intensitate pare să îl mențină pe cer. Bunicul se apropie de locul din care admir dansul luminii. Spune:
„Eh, iată că apune soarele… Nu-i nimic.
Mâine un altul va răsări.”

*din perspectiva unuia

Exercițiu de sinceritate:
De ce încercăm să ne impunem în viața celor din jur în loc să-i iubim și repectăm așa cum ni se arată?

Un răspuns posibil: „Tocmai pentru că îl/o iubesc îi doresc binele.”
Iubirea nu-i dependență, ci libertate.
Iubind un om, îi respecți libertatea de a se manifesta în propria viață.
Fără acea libertate vitală, nu ar fi devenit ceea ce tu iubești.

Un „sfat” nesolicitat, o vehementă predică „părintească” sau o constrângere menită să (re)aducă pe „drumul cel bun” (cel din viziunea noastră) ascund, sub aparenta benevolență, încercarea (mai mult sau mai puțin conștientă) de a controla viața celui de lângă, fie el copil, părinte, partener, prieten.

Rolul salvatorului atotștiutor începe să respire când dispare încrederea că omul de lângă își poate descurca singur întâmplările culegând esența lor.
Potențialul său creativ este invalidat în ochii noștri,
motiv pentru care îi oferim soluții de-a gata.
Paradoxal: ne consumăm în iluzii, de frica nesiguranței.

Salvatorul e un personaj rătăcit în sala oglinzilor:
Neîncrederea sa privește spre neîncrederea altora.
Pericolul unei măști: să vrei s-o dai jos și să nu poți.

Duy Huynh - Still Learning to Let Go

Duy Huynh – Still Learning to Let Go

Uităm de nevoia profund umană de a trăi lecțiile pe care viața ni le oferă,
de a descoperi pe cont propriu ordinea în dezordine, licărirea de adevăr în întuneric.
Ce poate fi „mai bine” pentru un om decât adevărul experienței personale?
Mimetismele n-au croit destine.
Simțim la fel, trăind diferit.
Căile fermecate nu-s bătătorite:
Pe ele se pășește ușor, ca într-un zbor.

Dragi salvatori, renunțați la a trăi viețile celor de lângă voi.
Eliberați-vă, eliberându-i.
Lăsați loc oamenilor să se întoarcă la a contempla cerul inimii lor.
Lumina constelațiilor descoperite va curge în valuri peste clipele de suferință,
îmbrăcându-le în sens.
În sensul acelor de ceas vă veți roti și voi: spre noi încercări.
Fiți prezenți pentru cei din jur atunci când e nevoie,
dar nu uitați că fiecare dintre noi… pășește cu pașii săi.

De dorul minunii de a fi oameni:
să învățăm să oferim la momentul potrivit, bucuroși de șansa de a fi de folos.
Iubirea necondiționată, răbdarea, compasiunea, blândețea,
serenitatea, liniștea, bucuria, entuziasmul, pacea
nu sunt stele îndepărtate,
ci lumini care ne apropie,
reflectându-se din zâmbet în zâmbet.

Mulțumesc
celor c
are mă acceptă și mă iubesc așa cum sunt.
Fără voi, n-aș fi eu.
Mi-ați oferit cel mai frumos cadou:
Șansa de a mă descoperi,
mereu

 

duy-huynh-cumulus-curiosity

Aparențele apără, aparent. Separă.
Petale, sepale… „A iubi, a nu iubi”.
Rime s-ar mai găsi, pale… dar florile nu vor să se stingă înainte de vreme.

E-o lume plină de încercări și încercănări,
de rotocoale de fum și ceață,
de corduri răgușite care-au uitat a picta note înalte.
Lumina plouă prin vitraliul devenirilor noastre,
iar nuanțele nasc planuri paralele.
Se rotesc la infinit rimele într-un carusel al cărui mecanism rostește delicat același și același sens:
o poveste în care ne regăsim, din mers.
Unic vers.

Iluzia are adevărul ei:
minciuna pe care-o cr(e)ezi îți este adevăr, cel puțin o vreme.
Fără iluzie, adevărul n-are sens,
dar când le privești pe ambele,
ai dreptul să alegi.
Din senin, griul capătă un nou înțeles:
nu mai e așa de șters.

Alege să dezlegi
și lasă firea să împletească pașii
într-un alt ritm pentru tine.
Zorii inimii nu se grăbesc,
doar iubesc.

Nu m-a mai acordat de mult o melodie atât de frumoasă.
Marketa Irglova – Only Love is Real
„Doar iubirea-i adevăr” –  într-un glas, într-un suflet!
Pe ea nu poți s-o știi, ci doar s-o simți.

Ai putea afla orice dacă te-ai afla întâi pe tine.
Misterul ne stă în fire.

Inspirație în zbor

  • 30,376 trecători
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 108 alți urmăritori