Am tot căutat până să-mi dau seama că mi-am uitat cafeaua aici, pe pervaz.  Mă aștepta cumintea din ale cărei șoapte stinse am deslușit ce pățise.

O lăsasem cu zațul zgâlțâind-o într-o mișcare browniană (cafenie, adică, nimic științific) din care a supraviețuit niște spumă. Aerul îi trăgea esența din fuiorul de aburi, profitând de marasmele amare. Și tocmai când zațul s-a lăsat, târându-se în adâncime, ei i-a lăsat tăria. Dar pe ea nu prea o mai încălzea asta, că se răcise de tot. Zațul ăla devenit (din zenit) mai sumbru ca plumbul bacovian îi ținutia unduielile-n loc. Și-ar fi dorit să poată să sară din cană la fiecare adieure pală. Ăstora din urmă chiar le-a transmis să cheme un vânt mai năstrușnic s-o răstoarne.

Acum c-am ajuns, mă roagă s-o torn în altă cană, dar nici asta nu pot face pentru ea, c-o să mai piardă zațul. Și mă-ntreabă: ”O fi bine să fii o cafea normală? De ce nu se întreabă nimeni dacă o cafea nu are nevoie, și ea… să doarmă?”. Dragei mele cafele i-am zis că nicio cafea de la automat nu poate sta în loc de zaț. Și un citat din Sartre, s-o mai limpezesc: ”Bucuria este unitatea refuzată și bântuind dualitatea asemenea unei fantome.” O cafea cu zaț e o cafea cu zaț, o cafea adevărată. Dacă mă-ntrebați pe mine, englezii au fost cam lași înlocuind cafeaua cu ceaiul negru. Ăla chiar de nu stă pe postament de zaț, tot are nasul pe sus.

Cobor cu cafeaua pe scări pân’ la soare, o încălzesc și revin.

”Now the cup is no longer cold.”

Anunțuri