Dacă aș putea schimba lumea, n-aș schimba-o delalocul ei.

Cu fiecare pas acrobat-acordat se statornicește în planta umană un ritm, surd ca asflatul, unduitor ca apa unei bălți sau pur și simplu ferm, același, indiferent. Orice pas își alege cadența, alege sensul din nonsens, pentru el. Decupează și pliază portative numai lui plăcute.

Din aproape-n aproape, tu ești în lume și ea în tine, poate. Momente-n care se risipește vălul de tine la contactul repede c-un val de lume.

Un tânăr își flutura trandafirul de fată-n brațe azi, pe fond de rămășite albe. Erau ei doi rămași, și asta conta.

Doi bătrânei s-au pupat duios pe buze în calea pașilor mei. S-au privit cu un entuziasm complice și, unul spre altul urmau să împărtășească o mică bucurie pe care el o defăcea în mâini. O capodoperă, chiar lângă Operă.

Alt domn a ținut să menționeze, în trecere: ”Azi nu se mai spune <Te iubesc>, ci <I love you> sau… <Je t’aime>, în franceză.” M-am întors să-i spun:” Sau <Ich liebe dich>, în germană.” Mi-a răspuns: ”Ich auch!”, c-un zâmbet în vânt.

Și mai spun că la librăria Humanitas nu mai au eseurile de îndrăgostit ale lui Alain de Botton.

Nu mai cer nimic, sau poate că da. Un cer blues.

Anunțuri