duy-huynh-cumulus-curiosity

Aparențele apără, aparent. Separă.
Petale, sepale… „A iubi, a nu iubi”.
Rime s-ar mai găsi, pale… dar florile nu vor să se stingă înainte de vreme.

E-o lume plină de încercări și încercănări,
de rotocoale de fum și ceață,
de corduri răgușite care-au uitat a picta note înalte.
Lumina plouă prin vitraliul devenirilor noastre,
iar nuanțele nasc planuri paralele.
Se rotesc la infinit rimele într-un carusel al cărui mecanism rostește delicat același și același sens:
o poveste în care ne regăsim, din mers.
Unic vers.

Iluzia are adevărul ei:
minciuna pe care-o cr(e)ezi îți este adevăr, cel puțin o vreme.
Fără iluzie, adevărul n-are sens,
dar când le privești pe ambele,
ai dreptul să alegi.
Din senin, griul capătă un nou înțeles:
nu mai e așa de șters.

Alege să dezlegi
și lasă firea să împletească pașii
într-un alt ritm pentru tine.
Zorii inimii nu se grăbesc,
doar iubesc.

Nu m-a mai acordat de mult o melodie atât de frumoasă.
Marketa Irglova – Only Love is Real
„Doar iubirea-i adevăr” –  într-un glas, într-un suflet!
Pe ea nu poți s-o știi, ci doar s-o simți.

Ai putea afla orice dacă te-ai afla întâi pe tine.
Misterul ne stă în fire.

Duy Huynh - Big-Heart-Botany

Fuga de oboseală cu trup și suflet (mit Lieb und Seele) în cercul vieții descrie o încercare de… a nu fi.
Cercul astfel închis se numește zonă de confort
și nu dă voie bătăilor de inimă să se înalțe în spirală,
prin mici labirinturi ce inspiră adierea, vertical.

Între sistolă și diastolă se-nghesuie un ritm ce nu dă spațiu aripilor să crească.
Aripi de libertate interioară.
Vibrația pulsului îngheață printre circumvoluțiuni.

…lucrurile care nu vor descoperi că pot fi
nostalgia neîntâmplărilor,
buchet de aripi în apus,
nespus, dar nesupus.

Clare sunt nopțile când plapuma liniștii te înve(se)lește la gândul că ai ieșit toată ziua din tine,
cu inima-n frunte și fruntea senină.
A obosi și a deveni viu.
Cum încape asta-n logică?
Nu știu

Un artist punctual, însă, cu foarte multe variațiuni.
Spectatorii întârziați se strecurau mai mult sau mai puțin stânjeniți printre rânduri, în timp ce Bob le ținea isonul:
„Don’t get up, gentlemen, I’m only passing through.”

Ne-a anunțat de la început că lucrurile s-au schimbat, vrând să ne elibereze de ceața așteptărilor pentru a trăi bucuria momentului. Iar dacă pare că s-au scurs multe clipe între acum și momentul concertului, vă spun că-i doar un gând șiret, ușor de dezlegat:

Things have changed se numără printre piesele mele preferate – rațiunea pare s-o ia razna în versurile sale, la limita dintre blazare și bucuria de a trăi. Spune că nu-i mai pasă ca înainte pe motiv că nu-i nimic de demonstrat pe-această scenă universală. Totuși, nu-și poate stăpâni dansul în ritmul clipelor ce-l poartă mai departe-n viață și mai aproape de el. Inocența încolțește chiar și-n zâmbetul unui cunoscător (73 ani).

Dacă nu e paradoxal, 
nu e adevărat.
Shunryu Suzuki

L-am citit urmărind liniștea dintre versuri. Ritmul se rostogolea misterios, iar versurile urmau ștrengărește, lăsând timp ascultătorilor să dibuiască piese dragi precum Tangled up in blue, Simple twist of fate, Duquesne whistle. Am descoperit cu entuziasm piesa Spirit on the water. Nuanța de catifea din vocea lui Bob ne-a însoțit tot timpul pe cărările muzicii sale, căpătând o intensitate deosebită la Forgetful Heart. Inima nu-i o bandă magnetică ci, mai degrabă, o adiere de aripi. Dacă uiți asta, vocea s-ar putea să-ți tremure. La bis au urmat All along the watchtower și Blowing in the wind – dans le temps. Am stat îndeajuns de „în spate” încât să las muzica să se apropie de mine, în jocul ei molcom de lumini. Notele au decurs neobișnuit de natural, însoțite de sclipirile discrete ale scenei.

La prima vedere, Bob Dylan se numără printre artiștii care se reinventează mereu prin refuzul de a oferi o prestație „studiată” și fadă. Sau poate că doar… nu-i mai pasă atât de mult de opiniile stârnite și reușește să fie el însuși, cum numai inima i-o poate dicta. N-au lipsit remarcile spectatorilor cum că versiunile pieselor diferă foarte mult de înregistrările inițiale, însă aș spune că mai straniu ar fi fost ca variantele să fie identice.

Lucrurile se schimbă mereu. Inimile treze tind să se desprindă de ceea ce a devenit rigid, într-un dans continuu al pierderii și al regăsirii de sine. Spontaneitatea lui Dylan trece drept doza de imperfecțiune care împlinește actul artistic.
Reflecție: cât din ceea ce cunoști din amintire a rămas fidel prezentului?

 Duy Huynh - Soundrack for recursive dreaming

Ilustrație: Duy Huynh – Soundtrack for recursive dreaming

Unwinding the Path of Self Discovery by Duy Huynh

Dacă vatmanul nu ar fi redeschis ușile tramvaiului pentru tine – ai mai fi ajuns în gara momentului potrivit?
Un tren pierdut e-o variantă ce-ar fi putut fi și n-a mai fost,
un gând, acum, fără rost.
Iar când, din pripă, urci în trenul „greșit” ,
tivul destinului nu se lasă despletit ca și cum secundele în van nu l-ar fi teșit.
Îl redescoperi potrivit – așa a fost menit.

Te vei (re)găsi cântând.
Șinele se unduiesc și se desprind de pământ ca aripile unui fluture însetat de orizont. Acolo e izvorul razelor de soare, cheia tuturor zăvoarelor, sălașul norilor de mirare.
Fiorii te împresoară, iar sufletului i-e dor să umble prin ninsori celeste.
Zarea îți mulțumește că dai curs chemării – odihnește stele în privirea ta.
Noaptea se înviorează, iar umerii răsuflă ușurați, deși încercarea abia acum începe…
Inima să încapă ceea ce gândul nu poate să conceapă.

 

Lark and Key, by Duy Huynh

…sau Roger Waters la București, așa cum l-am simțit eu.

Zidurile sunt, într-un final, cuiburi de lumină. Ele se ridică pentru a îmbrățișa, ulterior, pământul. Manole nu și-a putut înălța zidul fără a clădi cu propriul suflet. Certitudinea libertății s-a înălțat pe niște cărămizi roșii devenite aripi, din bucuria contrariilor.

Zidurile respiră pretutindeni, iar puterea lor este dată de măsura vulnerabilității individuale. Sensul unui zid este să se dărâme, from the inside out. În lumina sincerității, cărămizile devin casante. Când un zid nu-și urmează firescul destin, el devine rid.

Piesele ce alcătuiesc „The Wall” au o forță temporală care te absoarbe în clipă, iar efectele aferente și sonorizarea perfectă caracteristice spectacolului de la București au amplificat-o negreșit. Fiecare vers își developa ardent realitatea. Am trăit apăsarea fiecărei cărămizi zidite, senzația de gol dată de perfecțiunea glacială a zidului și lumina eliberării.

Roger Waters a purtat, în mod magistral, numeroase măști, articulând un amplu și expresiv joc al contrariilor: copilul speriat, victima, blazatul, opresorul, pacifistul. L-a „jucat” el pe Pink, pe Roger Keith „Syd” Barrett sau a fost el însuși și, de fapt, fiecare dintre noi?

A vrut să zguduie din temelie ignoranța, atât la nivelul conștiinței colective, prin mesajele pacifiste și tăioase la adresa oricăror forme exterioare care tind să îngrădească libertatea interioară, cât și la nivelul conștiinței individuale, prin povestea țesută fulgerător din umbre menite să dea o formă luminii din fiecare.

Roger Waters și-a propus să ne amintească și de impresionanta forță a tăcerii. Intermezzo-ul concertului ne-a adus poveștile tragice ale celor dispăruți pentru pace. Peretele a devenit pânza amintirii, pecetea sacră a eternității.

„Hey you, open your heart, I’m coming home.” Ca să intrii în casă, bate cu inima, și ți se va deschide. La Vera Lynn, am simțit că proiecția regăsirii era de fapt, realitate. Did anybody else feel the way I did? Apele din ochii celor îndurerați au curs apoi, prin Waters, spre noi… Iar momentul „Comfortably numb” și-a reflectat acordurile tocmai pe Casa Poporului, prin umbra chitaristului Dave Kilminster care a umplut ferestrele ferecate în somnul responsabilității.

În grandoarea spectacolului susținut de Roger Waters și de echipa sa am zărit urmele unui ego aproape apăsător care învolbura undele inimilor prezente, dar am zărit și lumină pulsând progresiv prin firide, pe măsură ce frânturi din „Echoes” răsunau aievea, fulgurant.

La final, peretele s-a desfăcut într-o îmbrățișare ușoară ca un balon, și-am devenit alt om. Cu siguranță că Waters, cu fiecare concert, mai surpă câte o cărămidă din zidul său personal, așa cum numai apele știu să pătrundă neînțelesurile și să le disipe.

„The Wall” încă răsună în mine, ca un vis. Pe drumul spre casă, în mașină, mi-au zgâlțâit somnul ropote de ploaie și fulgere, în noaptea câmpiei. Era muzica ce-și făcuse cuib în mine, o lumină vie care voia, atunci, să fie.

Duy Huyhn

Timpul nu a întârziat niciodată în viața mea.
A apărut mereu la timpul sensului.
L-am crezut ba leneș, ba supărător de grăbit, l-am acuzat cu vehemență că mi-a furat clipe în care aș fi vrut, asemenea lui Goethe, să rămân o întreagă eternitate. Mi-am imaginat că mă căznește împungându-mă cu un ac de minutar.
Am încercat și eu să-l șicanez, tivind secunde cu întrebarea „de ce?”.
Timpi morți pe frontul războiului de țesut.
M-am răfuit cu el pe timpul meu, pe bătăile inimii mele
– zvăpăieli înverșunate împotriva ticăitului fad și anost.
Crezând că înfrunt Timpul, eu mă luam la harță cu un biet ceas.

Timpul este maestru în a cânta la harpă.
Știe pe de rost harta corzilor interioare
și știe, bineînțeles, când să adie o armonie într-o sincronie.
E-o muzică dincolo de ticăitul acelor de ceas.
Din năstrușnicie,
Timpul te-mbie câteodată să numeri într-un moment, o veșnicie.
De ce ai vrea să împietrești un moment,
dacă momentul este tocmai mișcarea cu verticalitate interioară
care descrie în spirală liniile fine ale devenirii,
briza de lumină care aprinde filigranul esenței în cadențe nebănuite?

Timpul vâslește spre Sine,
o spune și potrivirea perfectă a două crâmpeie de proză vie:
„Hotărâtă, căută cu ochii insula și începu să vâslească, lin, duios, ca cineva care pleacă numai cu nădejdea…”(Mircea Eliade în „Șarpele”) „că toți avem o insulă scufundată în apele minții, și pe care-o căutăm cu disperare, ca pe diamantul topit al ființei noastre. Că noi înșine și lumea noastră suntem adânc scufundați, în apele timpului și-ale memoriei universale…”(Mircea Cărtărescu în „Ada-Kaleh”)

Cât despre „De ce-ul” tivit,
pot spune că există un singur motiv:
Lifemotivul tuturor rimelor care respiră
este Iubirea.

Ce-am deprins din piesa „Because” a celor the la „The Beatles”:
Rotunjimea lumii dă sufletul de-a dura,
aurul gândurilor se spulberă în slăvile vântului.
Iubirea își trăiește etern prezentul,
mereu veche, nouă mereu.
Totu-i iubire, iubirea ești tu.

Spun doar că Timpul n-are nicio vină,
el plămădește o sincronizare divină.
Marketa Irglova – Divine Timing

Mângâiam marginile valurilor cu călcâiele-mi scăpărânde, iar spuma suia într-un susur, ademenind bătăile de inimă într-un joc senin. Țărmul îmi topise tălpile cât timp privirile sclipeau sustrase de adâncimile cerului, de corul râsetelor de pescăruși gâdilați de vânt. Mi-am înrudit pielea cu nisipul ud. Devenisem părtașă la secret, lăsându-mi trupul să fie coloana prin care cerul să curgă în mare. Mă întrebam: A câta parte din infinit o fi un fir de nisip? Într-un fel, știam deja: Orice fir de nisip este infinit.

Am chemat briza să-mi șoptească povestea clepsidrei. Fiecare surâs al adierii devenea, pe sub pleoape, călătorie spre Soare. Inima deslușea mierea luminii în tonuri de albastru blând în care vâsleau vesel picături de portocaliu. Le-aș fi potrivit într-un cânt, însă liniștea nu s-a frânt. Inocența crestelor văluroase se împletea în aleile unui labirint, deschizându-i vântului culoare înainte și înapoi către perla lor, Soarele. Pulsațiile interioare s-au dăruit brațelor lui Eol și-am dansat așa, rotit, fără să știu de Timp. În surdină, faldurile respirației nășteau nesfârșirea unei simfonii cu aripi de tăcere.

Există în mine atâtea cuvinte care se îmbrățișează sincer în tăceri
și nu vor să se despartă în azi și ieri.
În naturalețea lor, nerostitele sunt cele mai frumoase cuvinte,
purtând recunoștință față de mister.
Ele adie în priviri și țes comunicarea în năvoade doldora de lumină
între două ape interioare
reflectate pe sub gene vioaie.
Îmi pare uneori că, un cuvânt, oricât de viu,
infuzează trăirii o clipă de pustiu
și macină crunt firea nisipului de pereții străvezii.

„Nu te agăța de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar știi că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Și acele cuvinte inexistente sunt cele adevărate.”
(Mihail Șișkin – Scrisorar)
Keith Jarrett – The Wind

Soarele dăruia palmelor verde-viață ale copacilor
câte-un bob de rouă luminoasă,

iar palmele inimoase fremătau de bucuria vântului,
primind adierea-n labirintul nervurilor,
binecuvântare înfiripată-n faldurile cerului.

Bătăi de inimă alunecau în consonanță,
diapazonul celest reverberând nuanța tunetelor în
clopote de speranță.

Privirea frunzelor înalță cerul
în coloane de serenitate
și ape nevinovate.

O ploaie deasă,
în loc de ceață.

Viața mă duce a carusel cu căluți sălbatici, totodată înaripați, și se-nvârte amețitor, ca freamătul unui nor.

Mă rotesc, eu aceeași, mereu alta cu fiecare tură, care se definește cu mine cu tot asemenea inelelor unui copac.

Oameni de pe margini mă privesc, câteodată neclintit: Unii zâmbesc nedumerit, altora le stă inima-n clipă de atâta pripă.

Unii așteaptă să găsesc echilibrul drept, să cobor și să pășesc.

Umerii, totuși, nu mai pot fi drepți: s-au rotunjit de cascadoriile gândurilor.

Când să amețesc, m-a atins  un gând celest:
Echilibrul ar trebui să-mi fie în spirală, ca să pot sui pe scara circulară.
Pentru asta să mă tot rotesc…

Oameni frumoși

*Călătorie pe Pământ

Există. N-au urmat cărarea ”Exit”.

Sunt oamenii în ale căror cupe iți vine să-ți torni cafeaua interioară  ca să adormi zațul.

Surâsul gâdilat din ceașcă de ceașcă

trădează fisuri, indiferent de mască.

Frumoasă e lumina spartă în vitralii,

perplexitatea culorilor în engrame.

Un om frumos te rotește spre tine.

Așa: Te-apucă de-un deget și iți amețește ghemul interior în infinită linearitate.

Privirile-ți fug cu piruetele, se topesc pe culori,

se leagănă pe margini de zori

si, cateodată, plutesc și pe nori.

E magicianul pentru care inima se duce-n eșarfe șifonate, păcălind realitatea.

Știu că m-a găsit un om frumos

când deschid o carte și nu mai disting rândurile, de lumină,

când o notă muzicală a alunecat de pe corzi, pe cord,

cand o privire a refractat un ascunvis,

când un zâmbet – Sisif își susține obrajii, blând.

Oricine ne-o fi dezavrăjit, n-a știut că frumosul nu-i cuminte,

că pur și simplu nu se dezminte.

E nisip rătăcind în vânt,

imposibil de prins într-un pumn de cuvânt.

Și-acum, e adevărat ca sună ca un îndepărtat cânt,

Dar eu tot acasă sunt.

Singurătatea necioplește individualitatea,

dar apropierea de oamenii frumoși o șlefuiește.