duy-huynh-blue-moon-expedition

Viața este o minunată călătorie a conștientizării. Ea pare să fie cheia care deschide porțile dezvoltării interioare, ca într-o spirală infinită. Jung spunea: Atâta vreme cât nu transformi inconștientul în conștient, el îți va direcționa viața, iar tu îl vei numi… destin.

Mereu și mereu, cu fiecare experiență, apare o nouă dimensiune a firii. Acordând răgaz, atenție și blândețe față de sine, răsar și sclipirile pe calea autodescoperirii, fie că se ivesc ele într-o încrâncenată noapte sau doar printre firele gri ale vreunei ceți interioare (zisă și confuzie). O dată cu conștientizările apar și ferestrele eliberatoare ale alegerii, alături de responsabilitatea (conștientă) pentru curgerea propriei Vieți.

Uneori, ba chiar aș spune de cele mai multe ori provocările repetitive ale vieții cotidiene conțin un imens potențial de creștere, dacă știm să schimbăm perspectiva. Primul impuls uman, ghidat de instinctul de autoconservare este să modificăm ceva în exterior, fie prin luptă sau evitare. E mult spus exterior, pentru că, în fond, totul ține de interior- dacă putem să-i spunem așa. Percepem evenimentele din exterior prin prisma unor sisteme de credințe, deci funcționând interpretativ, mai mult sau mai puțin conștient (pentru că nu toate procesele mentale se desfășoară conștient). Adică ceea ce avem „în interior” filtrează mereu experiențele așa-zise ”exterioare”. De fapt, interiorul și exterioriul sunt două etichete atribuite în mod polar unor perspective ale realității, care este unică (One, Tot, Întreg, Gestalt, Tao, etc.).

Oare când s-a produs uitarea, de am ajuns să credem cu tot dinadinsul în separare? Ei bine, paradoxul este că a crede în separare creează acea separare, pentru că sistemul de credințe și valori determină reacția la realitate, respectiv o creează emoțional. Nu e mambo-jambo, ci un fapt logic: poate cineva să se dea de trei ori peste cap pentru a face pe altcineva „bine” sau fericit – dacă definiția persoanei despre bine/fericire (sistem de credințe conștient sau inconștient) nu coincide cu cea a persoanei care încearcă, este limpede că datul peste cap nu va ajuta la nimic… Iar cele două definiții nici n-au cum să coincidă 100%, dat fiind că fiecare om este unic în experiența sa (în acest exemplu, liantul este desigur comunicarea). Da, este un paradox tare frumos: Suntem unici, dar facem parte dintr-un Întreg. A înțelege propoziția anterioară cu inima (nu doar mental, prin memorare) înseamnă să nutrim respect pentru experiența fiecărei persoane, indiferent de considerente sociale și să cultivăm recunoștință pentru această minunată unitate numită Viață, care înseamnă schimbare continuă, dar și alegere conștientă… Teama de suferință ne blochează uneori în sisteme de credințe care o dată ne-au fost de folos în dezvoltarea noastră, dar ajung să funcționeze, ca orice exces, în detrimentul dezvoltării – autolimitări.

Într-un mod foarte subtil, sistemele noastre de credință blocante ajung să devină tocmai mecanismele prin care încercăm să controlăm realitatea, sub orice aspect al ei, inclusiv pe ceilalți: controlul reacțiilor, teama de a supăra, dependența de aprobarea celorlalți, nevoia excesivă de performanță (de parcă ar fi singurul lucru validant pentru tine ca Om), critcismul, perfecționismul. Nevoia de control apare când nu există încredere și iubire față de sine. Nu-i vorba de aroganță și nici de egoism.

Ce este încrederea?
O respirație plină, fermă, fără urmă de anxietate.
O stare de echilibru, poate chiar cel dintre Yin și Yang.
Să luăm ca exemplu liniștea unui lac, care se lasă cu totul pământului, oferind o oglindă netulburată cerului.
Să luăm ca exemplu florile, care nu se tem să înflorească – deși toamna le stinge, rodul lor sporește și dăinuie mai departe, metamorfozându-se asemenea sufletului uman. Încrederea este o atitudine caldă, senină și deschisă față de Viață, față de schimbare, față de tot ce poate fi mai frumos pentru un Om pe lumea asta.
Îndrăznesc să cred că nu există realizări adevărate fără încredere, ci doar mimetisme fade, din nevoia de afirmare înrădăcinată în credințe negative despre sine. Încrederea este totuși o parte esențială a ființei umane. De exemplu, respirația. Ea nu poate fi controlată, iar dacă vom încerca să o reținem cu ajutorul minții (intenție) vom afla că e imposibil.
Respirația curge neobosit și natural în corpul nostru, cu o încredere de nestrămutat. Să luăm exemplu de la ea, să fim atenți, să ne oprim din hărmălaia gândurilor pentru câteva clipe de respirație conștientă, să exersăm autoacceptarea. Nimeni nu ne poate oferi acest dar, în afara noastră.

asta-i Tot, deși pare puțin.

Încrederea nu are nevoie să controleze pentru că ea știe că există o ordine a firii, un sens mai înalt pe care mintea nu-l poate cuprinde, o ordine esențială în haosul aparent, și-i bine că-i așa. Dacă nu ar fi așa, nu ar mai exista încredere, ci numai control – o viață în care nu există surprize, dar nici posibilități de dezvoltare. Desigur, e nevoie atât de încredere, cât și de control, pentru că ele sunt două fațete ce nu ar avea sens una fără cealaltă. Diferența fină dintre ele nu ar putea fi percepută altfel.

Când încep să mă învârt în cuvinte, ca acum, e semn că am devenit prea explicativă și-mi aduc aminte că fiecare are experiența sa și că nu există mijloace complete de a transpune experiența(dimensiune fenomenologică) în cuvinte. Îmi mai aduc aminte că nici nu sunt vreun salvator. Unele lucruri sunt lăsate așa, să fie descoperite, sub nasul fiecăruia dintre noi. Eu am ales doar să îmi împărtășesc părerea, cu încredere.

În spiritul paradoxului,
S. Suzuki zice să ne bucurăm de problemele noastre.
Dacă tot ne-am obișnuit să ne demoralizăm în fața problemelor,
hai să aflăm cum e și altfel.

 

 

 

Anunțuri