Acum o vreme aș fi crezut că inteligența este ingredientul minune al împlinirii.  Am crescut într-un mediu educațional în care accentul era (și încă este)pus pe competiție: erai apreciat dacă aveai răspunsurile la tine, dacă absorbeai ușor cunoștințe, dacă erai atent, compliant și… cam atât. Așa că m-am conformat. Aveam să fiu o elevă apreciată, de zece.

Îmi venea natural să învăț, în primul rând pentru că eram fascinată de cunoaștere: credeam că a ști foarte multe lucruri era cel mai bun lucru pe care îl puteam face pentru mine. Și probabil că a fost, în acel moment, dat fiind că acum nu aș putea să scriu rândurile acestea fără să fiu conștientă de acea experiență. Citeam cu nesăț, ba chiar îmi făceam probleme că „nu voi apuca vreodată să citesc toate cărțile pe care aș fi vrut să le citesc, care mă chemau într-un fel”.

Au apărut și aprecierile celor din jur, ambalate frumos într-o serie de etichete și așteptări: că ar trebui să performez mereu, să fac față cu brio oricărei provocări ș.a.m.d. Nu eram eu eleva model? Adevărul e că nu m-am simțit bine niciodată în acea etichetă. Nu-mi venea, pur și simplu. Ceea ce mă ghida, de fapt, nu era acea notă finală, ci dorința de a înțelege cu adevărat. Când învățam, căutam sensul într-o manieră dezinteresată, doar de bucuria de a cunoaște. Deschiderea mi-a adus, de fapt, ușurință în învățare. Nu toceala, memoria sau dorința de a obține o notă anume. Rezultatele veneau ca un efect secundar. Îmi doream să fac lucrurile bine, dar nu mă dădeam (de trei ori) peste cap. M-a amuzat o vreme mirarea oamenilor care mă descopereau într-o ipostază socială. Păreau contrariați de faptul că pot să râd, să cânt, să dansez. Pentru ei, inteligența se asociază cu seriozitate, critică și un soi de intangibilitate, chiar aroganță. Realizez că am dat apă la moară acestei percepții, poate pentru că îmi placea mai mult să petrec timp cu mine decât să socializez: citeam, reflectam, sau pur și simplu adoptam o atitudine contemplativă.

Am descoperit apoi o altă fațetă a cunoașterii: experiența. Nu mă refer la a „acumula” experiență într-un domeniu, ci la experiența aici și acum, care poate fi, simplu…  gestul de a deschide fereastra de dimineață, momentul în care torn apă fierbinte peste pliculețul de ceai sau în care ating hârtia cu penița stiloului, momente pe care, de cele mai multe ori, nu le trăim conștient… Scriem în timp ce vorbim, ne uităm la telefon în timp ce o persoană ne împărtășește ceva de suflet, bem cafeaua în timp ce ne facem planul pentru ziua ce tocmai se întâmplă aici și acum. Clipa curge fără noi. Investim atenția în ce o să fie, mai degrabă decât în ceea ce este prezent aici și acum. Cum ar fi să avem încredere că lucrurile se întâmplă la momentul potrivit și că nu e nevoie să încercăm în mod absurd să le controlăm mental, prin planuri și prejudecăți?

Îmi aduc aminte de o scenă din debutul romanului Maestrul și Margareta:  Woland (întruchipare a diavolului) se amuză copios și macabru pe seama unui cetățean care avea pretenția să fie Dumnezeu și să așeze toate lucrurile din Univers la locul lor, dar el n-avea habar ce urma să se întâmple în ziua care tocmai se întâmpla. Persoana sfârșește tragic, dar dincolo de impresia artistică, scena accentuează tendința oamenilor de a încerca să controleze ceea ce este dincolo de ei, ca și cum mintea/rațiunea/egoul (exclusiv)  i-ar putea aduce pe calea fericirii.

Fe-ri-ci-re. Despre asta vreau să vorbesc.

Dacă mă întrebați, lumea nu are nevoie doar de oameni inteligenți, așa-ziși „intelectuali”. Îi găsim scriind cercetări, ținând prelegeri, participând la dezbateri, predând în școli, licee, facultăți, emițând opinii, ocupându-se de propria afacere sau lucrând pentru vreo multinațională. Toți oamenii sunt inteligenți în felul lor, pentru că inteligența implică o adaptare la context. Nu presupune neapărat profunzime, căldură, empatie, răbdare și toate lucrurile de care societatea are nevoie pentru o schimbare în bine. O dată cu inteligența vine și provocarea orgoliului: tendința de a judeca, de a te plasa pe o treaptă mai sus decât cei din jur, de a te încotoșmăna în ideile tale refuzând orice altă perspectivă (rigiditate), de a te considera deținătorul adevărului absolut (și de a începe să-l predai celor din jur fără a le respecta experiența). Pentru a nu fi orbit de orgoliu, o persoană inteligentă are nevoie să-și mențină inima deschisă, să accepte și să respecte experiența celor din jur fără a da sfaturi abrupte de îmbunătățire, să cultive răbdarea în relațiile cu cei din jur, ascultând pentru a înțelege, nu pentru a da un răspuns. O conversație nu este o competiție, ci o modalitate minunată de a împărtăși experiență de viață. O persoană cu inima deschisă va putea comunica ușor cu oricine deoarece va fi prezentă în timpul unei conversații, fără a rula în minte judecăți. Când trăim din inimă, știm să iertăm, să renunțăm la ce nu ne face bine, să simțim compasiunea și să exprimăm blândețe, chiar și în cele mai delicate situații.

duyhuynh

Se spune că e greu să-ți menții inima deschisă în zilele noastre, mai ales când apare teama de durere. Da, uneori oamenii rănesc, alteori dezamăgesc sau pleacă în momentele în care ai cea mai mare nevoie de ei. Uneori insistăm să ne facem singuri rău, chiar fără să fim conștienți: rămânem în contexte de viață care ne îngreunează zborul. Durerea este totuși, o parte din viața, și cea care ne dă măsura bucuriei.  Buddhiștii spun că  durerea este inevitabilă, dar suferința este opțională și apare atunci când ne atașăm de durere: repetăm mental judecățile negative și investim atenția în durere, fără să iertăm și să ne iertăm. O inimă închisă se va feri atât de durere, cât și de bucurie, poate chiar fără să-și dea seama. Cum ar putea oare să simtă, când ea și-a ferecat porțile?

Cheia împlinirii este echilibrul dintre inteligență și arta de a-ți menține inima deschisă. Din împletirea lor se naște creativitatea, spontaneitatea și naturalețea de a fi tu însuți.

Omul pe care îl iubesc mi-a spus mai demult:
„Inteligența este comună… Înțelepciunea este altceva.
Ea vine din stele.”

 

Anunțuri