Simt, cu fiecare ocazie pe care o am să petrec un buchet de zile la țară, că satele sunt mai aproape de cer. Harta vie de stele coboară și te atinge chiar pe creștet, șoptindu-ți că o poți desemna pe una dintre ele să-ți fie călăuză în destinul pe care-l alegi. Orizontul se sprijină pe umerii unduioși ai pământului care emană acum căldura unei îmbrățișări, în amintirea zilei.Duy Huynh - Girl catching dreams and butterflies

Privirea cerne licăririle ce respiră întunericul nopții, transformându-l în lumină. Ea picură, clipă de clipă, în inima privitorului. Ochii văd, inima cer e. Acolo au loc uneori ploi, ca să spele praful, furtuni, ca să readune forțe, cețuri emoționale bune de făcut dulceață, dar se întâmplă și mult senin – adică un preaplin de albastru revărsându-se în sentimentul de împlinire.

La sat poți să privești stelele ca pe niște surate. Norii sunt prietenoși, coboară roz la apus până în podul palmei tale pentru a-ți asculta gândurile. Îi poți elibera apoi suflând cu grijă în ei, ca într-o păpădie. Alegi visul pe care vrei să-l trăiești, chiar de nu recunoști (din prima) cărările pe care umblii. Alegi cine ești cu fiecare gest.

Cuvintele seamănă adesea furtuni intelectuale și se-ntâmplă doar în minte, căci definițiile sunt finite, iar experiențele – tocmai invers. Stelele strălucesc și fără să știe că se numesc „stele”, iar floarea soarelui se-ndreaptă către astru și fără să-i cunoască numele. Știe fără cuvinte. Știe fără să știe că știe. Cunoaște limba necuvintelor, a firescului, a lui „de la sine”.

Viața este și așa putem fi și noi, fără să ne împiedicăm de cuvinte ce rulează-n minte ca un ceas rotindu-se nebunește la aflarea veștii că timpul e doar o plăsmuire.

Aș deșira linia asta fină care pictează cuvinte și aș desena cu ea un cerc menit să cuprindă în brațele sale înțelesuri și neînțelesuri deopotrivă, tăceri, lucruri care, dacă nu s-ar simți, nu ar exista, căci nu se pot defini pe hârtie. De n-ar fi găselnițele astea misterioase, poate că poeții nu ar fi avut motiv să scrie. Ce năstrușnicie – să exprimi pacea prin tumult de cuvinte.

De pe prispă se poate sorbi în tihnă lumina roșiatică a apusului. Soarele coboară o dată cu privirea a cărei intensitate pare să îl mențină pe cer. Bunicul se apropie de locul din care admir dansul luminii. Spune:
„Eh, iată că apune soarele… Nu-i nimic.
Mâine un altul va răsări.”

Anunțuri