Un artist punctual, însă, cu foarte multe variațiuni.
Spectatorii întârziați se strecurau mai mult sau mai puțin stânjeniți printre rânduri, în timp ce Bob le ținea isonul:
„Don’t get up, gentlemen, I’m only passing through.”

Ne-a anunțat de la început că lucrurile s-au schimbat, vrând să ne elibereze de ceața așteptărilor pentru a trăi bucuria momentului. Iar dacă pare că s-au scurs multe clipe între acum și momentul concertului, vă spun că-i doar un gând șiret, ușor de dezlegat:

Things have changed se numără printre piesele mele preferate – rațiunea pare s-o ia razna în versurile sale, la limita dintre blazare și bucuria de a trăi. Spune că nu-i mai pasă ca înainte pe motiv că nu-i nimic de demonstrat pe-această scenă universală. Totuși, nu-și poate stăpâni dansul în ritmul clipelor ce-l poartă mai departe-n viață și mai aproape de el. Inocența încolțește chiar și-n zâmbetul unui cunoscător (73 ani).

Dacă nu e paradoxal, 
nu e adevărat.
Shunryu Suzuki

L-am citit urmărind liniștea dintre versuri. Ritmul se rostogolea misterios, iar versurile urmau ștrengărește, lăsând timp ascultătorilor să dibuiască piese dragi precum Tangled up in blue, Simple twist of fate, Duquesne whistle. Am descoperit cu entuziasm piesa Spirit on the water. Nuanța de catifea din vocea lui Bob ne-a însoțit tot timpul pe cărările muzicii sale, căpătând o intensitate deosebită la Forgetful Heart. Inima nu-i o bandă magnetică ci, mai degrabă, o adiere de aripi. Dacă uiți asta, vocea s-ar putea să-ți tremure. La bis au urmat All along the watchtower și Blowing in the wind – dans le temps. Am stat îndeajuns de „în spate” încât să las muzica să se apropie de mine, în jocul ei molcom de lumini. Notele au decurs neobișnuit de natural, însoțite de sclipirile discrete ale scenei.

La prima vedere, Bob Dylan se numără printre artiștii care se reinventează mereu prin refuzul de a oferi o prestație „studiată” și fadă. Sau poate că doar… nu-i mai pasă atât de mult de opiniile stârnite și reușește să fie el însuși, cum numai inima i-o poate dicta. N-au lipsit remarcile spectatorilor cum că versiunile pieselor diferă foarte mult de înregistrările inițiale, însă aș spune că mai straniu ar fi fost ca variantele să fie identice.

Lucrurile se schimbă mereu. Inimile treze tind să se desprindă de ceea ce a devenit rigid, într-un dans continuu al pierderii și al regăsirii de sine. Spontaneitatea lui Dylan trece drept doza de imperfecțiune care împlinește actul artistic.
Reflecție: cât din ceea ce cunoști din amintire a rămas fidel prezentului?

 Duy Huynh - Soundrack for recursive dreaming

Ilustrație: Duy Huynh – Soundtrack for recursive dreaming

Anunțuri