Lark and Key, by Duy Huynh

…sau Roger Waters la București, așa cum l-am simțit eu.

Zidurile sunt, într-un final, cuiburi de lumină. Ele se ridică pentru a îmbrățișa, ulterior, pământul. Manole nu și-a putut înălța zidul fără a clădi cu propriul suflet. Certitudinea libertății s-a înălțat pe niște cărămizi roșii devenite aripi, din bucuria contrariilor.

Zidurile respiră pretutindeni, iar puterea lor este dată de măsura vulnerabilității individuale. Sensul unui zid este să se dărâme, from the inside out. În lumina sincerității, cărămizile devin casante. Când un zid nu-și urmează firescul destin, el devine rid.

Piesele ce alcătuiesc „The Wall” au o forță temporală care te absoarbe în clipă, iar efectele aferente și sonorizarea perfectă caracteristice spectacolului de la București au amplificat-o negreșit. Fiecare vers își developa ardent realitatea. Am trăit apăsarea fiecărei cărămizi zidite, senzația de gol dată de perfecțiunea glacială a zidului și lumina eliberării.

Roger Waters a purtat, în mod magistral, numeroase măști, articulând un amplu și expresiv joc al contrariilor: copilul speriat, victima, blazatul, opresorul, pacifistul. L-a „jucat” el pe Pink, pe Roger Keith „Syd” Barrett sau a fost el însuși și, de fapt, fiecare dintre noi?

A vrut să zguduie din temelie ignoranța, atât la nivelul conștiinței colective, prin mesajele pacifiste și tăioase la adresa oricăror forme exterioare care tind să îngrădească libertatea interioară, cât și la nivelul conștiinței individuale, prin povestea țesută fulgerător din umbre menite să dea o formă luminii din fiecare.

Roger Waters și-a propus să ne amintească și de impresionanta forță a tăcerii. Intermezzo-ul concertului ne-a adus poveștile tragice ale celor dispăruți pentru pace. Peretele a devenit pânza amintirii, pecetea sacră a eternității.

„Hey you, open your heart, I’m coming home.” Ca să intrii în casă, bate cu inima, și ți se va deschide. La Vera Lynn, am simțit că proiecția regăsirii era de fapt, realitate. Did anybody else feel the way I did? Apele din ochii celor îndurerați au curs apoi, prin Waters, spre noi… Iar momentul „Comfortably numb” și-a reflectat acordurile tocmai pe Casa Poporului, prin umbra chitaristului Dave Kilminster care a umplut ferestrele ferecate în somnul responsabilității.

În grandoarea spectacolului susținut de Roger Waters și de echipa sa am zărit urmele unui ego aproape apăsător care învolbura undele inimilor prezente, dar am zărit și lumină pulsând progresiv prin firide, pe măsură ce frânturi din „Echoes” răsunau aievea, fulgurant.

La final, peretele s-a desfăcut într-o îmbrățișare ușoară ca un balon, și-am devenit alt om. Cu siguranță că Waters, cu fiecare concert, mai surpă câte o cărămidă din zidul său personal, așa cum numai apele știu să pătrundă neînțelesurile și să le disipe.

„The Wall” încă răsună în mine, ca un vis. Pe drumul spre casă, în mașină, mi-au zgâlțâit somnul ropote de ploaie și fulgere, în noaptea câmpiei. Era muzica ce-și făcuse cuib în mine, o lumină vie care voia, atunci, să fie.

Anunțuri