Mângâiam marginile valurilor cu călcâiele-mi scăpărânde, iar spuma suia într-un susur, ademenind bătăile de inimă într-un joc senin. Țărmul îmi topise tălpile cât timp privirile sclipeau sustrase de adâncimile cerului, de corul râsetelor de pescăruși gâdilați de vânt. Mi-am înrudit pielea cu nisipul ud. Devenisem părtașă la secret, lăsându-mi trupul să fie coloana prin care cerul să curgă în mare. Mă întrebam: A câta parte din infinit o fi un fir de nisip? Într-un fel, știam deja: Orice fir de nisip este infinit.

Am chemat briza să-mi șoptească povestea clepsidrei. Fiecare surâs al adierii devenea, pe sub pleoape, călătorie spre Soare. Inima deslușea mierea luminii în tonuri de albastru blând în care vâsleau vesel picături de portocaliu. Le-aș fi potrivit într-un cânt, însă liniștea nu s-a frânt. Inocența crestelor văluroase se împletea în aleile unui labirint, deschizându-i vântului culoare înainte și înapoi către perla lor, Soarele. Pulsațiile interioare s-au dăruit brațelor lui Eol și-am dansat așa, rotit, fără să știu de Timp. În surdină, faldurile respirației nășteau nesfârșirea unei simfonii cu aripi de tăcere.

Există în mine atâtea cuvinte care se îmbrățișează sincer în tăceri
și nu vor să se despartă în azi și ieri.
În naturalețea lor, nerostitele sunt cele mai frumoase cuvinte,
purtând recunoștință față de mister.
Ele adie în priviri și țes comunicarea în năvoade doldora de lumină
între două ape interioare
reflectate pe sub gene vioaie.
Îmi pare uneori că, un cuvânt, oricât de viu,
infuzează trăirii o clipă de pustiu
și macină crunt firea nisipului de pereții străvezii.

„Nu te agăța de cuvinte. Sunt numai o traducere. Doar știi că orice cuvânt este numai o traducere proastă a originalului. Totul se întâmplă într-o limbă care nu există. Și acele cuvinte inexistente sunt cele adevărate.”
(Mihail Șișkin – Scrisorar)
Keith Jarrett – The Wind

Anunțuri