Viața mă duce a carusel cu căluți sălbatici, totodată înaripați, și se-nvârte amețitor, ca freamătul unui nor.

Mă rotesc, eu aceeași, mereu alta cu fiecare tură, care se definește cu mine cu tot asemenea inelelor unui copac.

Oameni de pe margini mă privesc, câteodată neclintit: Unii zâmbesc nedumerit, altora le stă inima-n clipă de atâta pripă.

Unii așteaptă să găsesc echilibrul drept, să cobor și să pășesc.

Umerii, totuși, nu mai pot fi drepți: s-au rotunjit de cascadoriile gândurilor.

Când să amețesc, m-a atins  un gând celest:
Echilibrul ar trebui să-mi fie în spirală, ca să pot sui pe scara circulară.
Pentru asta să mă tot rotesc…

Anunțuri