Apele feminității pulsează nevolnic la atingerea vântului destoinic. El le ridică de subsuori în slăvile norilor. Amețesc în văluri suspendate de aroma cerului, respirații aplecate sacadat în culcuș de scoică.

Sub platoșa sternului, sufletul se umflă-n pânze de cer, apoi plonjează în el însuși, din dor răscolitor de valuri.

Iubirea le stă în firea de nisip, așternut. De la firul de nisip numărul unu, la firul de nisip numărul infinit, largul pieptănat de sare înfășoară de drag zarea.

Eternitatea încape în privirea dintre mare și cer. Se decojesc bluesurile de muțenie până când devin oglindă unul altuia.

Câte-o ancoră înfiptă-n frământarea teșită a nisipului își poartă abandonul pe ruminațiile-i ruginii, răsfrânte în valsul undelor ce unesc orizontul de mal, tâmpla stânga de tâmpla dreaptă (aflate la distanță de o șoaptă).

Claviculele sunt diguri, umerii – stabilopozi. Mările destinului se frământă de rotunjimile rebele, scrutate de briza privirilor. Se strecoară-n șiraguri de spumă în pântecul scoicilor, unde timpului i s-a tăiat respirația într-o perlă.

Ăsta-i sufletul de unde pictat, de femeie.
Sophie Hunger – Le Vent Nous Portera

Anunțuri