Timpul străjuiește amintiri cu aripile-i infinite, din creștetul nopții până-n tălpile zilei.

Din când în când îmi așterne optimist pe retină câte un diapozitiv pe care nu mi-l pot scutura din gene. Să-mi predau pleopele unei scufundări în apele de martie nu-i o ancoră de ianuarie.

Poțiunea magică constă în a-i oferi, așa – amărțișor, o bătaie de inimă, ca să respire mai departe în voalurile eterului.

Inima acestei bătăi încape într-o clipă cu gust de rodie.

Mi-o amintesc într-un tramvai primăvăratic al anului trecut,

când am uitat să cobor la stația corespunzătoare,

când am fost plăcut – nevoită s-o iau dus-întors pe sinele de pe șine,

puțin fâstâcită de perdeaua de raze infinită care-și țesea un fald pe pervazul speranțelor, celălalt – pe rotocoalele seninului.

La mijloc, scânteia melodia asta – suspensie cristalină, a vântului vină.
Tom Waits – Old Boyfriends

Anunțuri