Dragă mare,

Aici sforăitul greierilor e prieten cu soarele, coborât în pomul din faţa-mi şi-n omul din mine.

Aurul din raze pâlpâie-n zboruri spre orizont, unde se varsă înapoi în nectarul piersicos al zilelor.

Zborurile atârnă de-o pană,
aşa cum vântul se clatină de-o pală,
aşa cum orice floare se simte mutilată fără o petală.

Mă înţeleg de minune cu nişte porumbei. Ei gânguresc, eu tuşesc, iar când îmi suflu nasul, ei-şi flutură reverenţios aripile, doar-doar oi deveni mai manierată.

Eu nu vreau mai mult decât să fiu stăpâna prispei, ca acum.

Privilegii: o grădină de roşii (cu o armată de prichindele „limoline”-nume de scenă „cherry”),
o vie pentru clipele când s-ar scurge viaţa din mine
şi un buchet de crizanteme galbene de gelozie pe mierea albinelor din curtea vecină.

Speranţa se lasă mai degrabă rătăcită între umerii verzi din prefaţa-mi. Au eposleţi şi mai verzi pe care ea-şi odihneşte palmele palide până se-mbată iar din frunze, basme rădăcinoase şi flori nemuritoare.

Muntelui-i spune „Consolu”. Ar putea fi „Muntele cu soare”, sau doar „Consolare”.
Ambele mă duc cu gândul la tine, mare, din naivă lipsă de hotare.

Recunosc, lumina ochilor mi s-a rostogolit puţin în amurg.

Simt că m-a dibuit timpul. Când se discută în bătăi de inimă nu-şi mai asumă ipostaza de „surd”.

Pe drumul lung şi întortocheat venea spre-ncoa, semeţ, pe şosea.
I-a explodat ceasul şi îi nimeresc mistuirea în zare.
Dar îl aştept… Altă cale n-am şi n-are.

Poate că doar privirile sunt şerpuite.
Sacadele temporale s-ar odihni acum în clipe.

Şi pentru că noaptea-mi pare acum eşarfa unui mister,
nu-ţi mai şoptesc decât:
Somn înghesuit de cer.

Anunțuri