Marea deschide căile spre lună, cu toate șoaptele-i legănate pe valuri în fiecare noapte. Și fiecare val e-o undă a inimii ei. Oricât de departe de mal, își întinde mereu dorurile către-un om despletit de nisip, din spumă. Și omul se topește-napoi, ceară către focul din lună, plină de soare și-n cea mai înecată umbră.

Oglinzile pământene nocturne reflectă brațe-n mângâieri susurânde spre-o clipă de selenitate.

La miezul mării, soarele-și strânge razele în jurul lunii. Sufletul ei, roua palmelor lui luminoase. Atunci se țese ziua din privirile inimilor îmbrățișate, când toate stelele își cedează poezia nimbului străvisiu.

Fantabasmia din fiecare noapte, nesfârșită de zi.

Norii-s plicurile nedesfăcute ale misivelor celor doi noi. Știut e că fără plic o ploaie clipește norul în dor.

Anunțuri