Știu o planetă într-un colț de kozmic blues

Unde numai un accelerat de puls te poate duce, că-i sus.

Te-agăți de o cometă la apus

Și… mai multe detalii nu dau, că-i prea mult de spus.

Ajungi, aparent nu-i nimeni acasă,

Te-așezi la masă, poate o să ți se facă puțin greață – planeta-i gazoasă.

Subit, înfuriată peste poate, o prințesă ți se va adresa.

Dedicație: ”Masa nu-i suport pentru coate!”

Urmează să zâmbești încurcat, mai ales după ce vei fi aflat că pe rochia-i vaporoasă ai călcat.

Ce păcat! Totuși, albastrul e prea mult ca să fie contaminat.

”Ce faci la mine la masă? N-ai și tu un acasă?”

”Am, am, dar am vrut să uit de angoasă.”

”Hm. Îți aduc un ceai cu aburi de stele.

E rece, dar poți să îl încălzești cu idei tembelle.”

”Dar ce-i cu spațiul ăsta neptunian?

Ți-ar trebui un loc mai uman, cel puțin un castan.”

”Da, știu, am plecat după ce am avut o idilă cu un tavan.

Când a picat în ropote de bolovani, am zis că mi-ar fi mai potrivit un locșor fără geam.

Acum mă uit la Pământ ca la podea,

sper să nu se disipe și el din calea mea.”

”Și dacă se întâmplă, ce-ai să faci?”

”Cum adică?

O să consult un vraci.”

 

Anunțuri