Verdele lovit de raze moi cedează-n adieri subtile, iar soarele tremură-n aerul indiferent învolburând un miraj, un miraj în doi. Cât ești tu și cât sunt eu? O problemă de cuvinte, adesea topite-n pulbere stelată de întuneric suspendat între soare și lună.

Note meluice ancorează o simfonie secretă în gând, în vântul care îmbrățișează neobosit respirațiile, rotindu-le până la vibrații armonioase.

Cerul e-n ram. Ramă verde, încordată, atent stăvilind nuanțe de albastru ce curg spre seară.

Pâș, pâș, pași spre oriunde și spre nicăieri înecați vârtejiu în tot felul de vreri. Pleoapele inundă tot ce n-ai putea vreodată să speri, iar genele apasă unduios ciudata muzică a firii.

Nu răsturna cerul, că frunzele n-au rădăcini. Trandafirii… doar spini și n-ai putea să te ții. Agățat de ramă, vei crede că cerul se destramă. Tu ai rădăcini, speranțe și hopuri de inimă alintate. Rămâi pe pământ, pe nicio altă planetă nu te-aș mai putea auzi cântând.

Anunțuri