Grămejoară dezordonată de vise, închise-n cutiuțe ermetice de speranță liniștitoare, din care adulmecă tacit câte puțin, cât să nu desfacă fundele de legătură. Și visele respiră, ne inspiră.

Gândurile curg în degete care se preling pe tastatură. Vreau să fiu fără cuvinte și uite că le caut, dependentă până-n măduva sufletului de amăgiri raționale. Să curgă cuvintele prin mine, iar eu să fiu a lor semnificație, nu cea care acordă semnificații.

Între minte și inimă stă-n încordare un fir sleit. Pe el umblă-ntr-o fantastică echilibristică gânduri, idei, sentimente, când încolo, când încoace. Pași cu forțe apăsate, mai să provoace un răsfir. Tu, om, prins apoi în ițe ca un nebun de viață înfiptă-n respirația efemeră-n carne, eternă-n inimă. Motiv pentru care la o respirație vijelioasă de inimă te cutremuri tot, netot, cu mai mult decât totul conștient. Un surd ecou plonjează-n golul dintre cele două respirații. Nu aude și nici nu vrea să știe cum să se piardă.

Spre acolo unde cutiuțele s-au transformat în fire de nisip, potolite de văluri. De mal se lipește fiecare pas, se gâdilă fiecare respirație sau gând. Privirile se topesc în azur, undeva aproape de orizont, unde valurile urcă tiptil în cer, cât mai subtil. Undele pulsează spumos la câte-o rază, devenind nor. Orizontul e, până la urmă, locul unde cerul apasă cu buze de raze marea. Departe, desparte ochi suspicioși de ceea ce n-ar putea îmbrățișa între gene.

Spre aici, cu timp împărțit în secunde brici. Ba nu, spre acolo.

Ba nu, spre amândouă împreună până când vor accepta să se țină de mână.

Anunțuri