”Cade-o frunză, și-un sentiment se-nfășoară în jurul ei,/mult mai rapid căzând spre lume./ Bate-o aripă, și se-nfășoară-n jurul ei un sentiment,/ mult mai rapid bătând spre lume./ Trece-o femeie și-un sentiment o înfășoară,/mult mai rapid trecând prin lume./ Un nume strig și-un sentiment/ se înfășoară-n jurul lui și-n jurul lumii./ Materia o mângâi, abia atingând-o/ cu șuvoiul străveziu al cuvintelor mele/ care o-nfășoară, și mult mai rapid/ se-ntorc în moarte, lăsându-mă în lume.”(N.S. – ”Schimbătorul de viteze”)

De ce e frumoasă toamna.  Nu, nu trebuie să fiu atenționată că iarna e aici. Eu vorbesc despre un alt tip de toamnă. Una atemporală, fără vârstă de ivire sau perioadă specifică a anului.

Ideile-s tăioase (Am sărit direct la concluzie). A se manevra cu grijă. În caz contrar se ajunge la leziuni ireparabile de tip rațiune/simțire sau, cu alte cuvinte, la ”un creier în piuneze”. Pentru siguranță,  înfig ideile în teci. Și tecile le înfig în ramuri de copac. Gata, acum par inofensive. Din precauție, doar mă uit la ele când mă plimb pe această alee. Le contemplu, le admir, mă mir. Încerc să le desprind cu mintea, dar mai mult îmi desprind ele mintea  (Un mint tea nu ar strica acum). Mint repede privirea de la nervurile unora la nervurile altora și tot nu e de ajuns.  (Of, acum că mă gândesc și la ceai a devenit mult mai greu). Asta fac toată primăvara. Și toată vara.

Așteptam karma. Toamna. Să tot valsez cu vântul.  E greu să nu-l iubești…  Și s-a îndrăgostit și el de mine. Îmi împletea șuvițele în feluri numai de el știute sau îmi topea soare pe obraji.

Am tot dansat și pașii noștri reverberau în coroanele copacilor de pe alee. Începuseră să se netezească vârfuri de frunze. Ah, dar eu, atât de absorbită de dansul cu el, nu prea mă mai uitam în copaci. Trucurile lui aveau controlul absolut al colțurilor zâmbetului meu. Mai în glumă, mai în serios, m-a îmbrăcat în frunze de sus până jos. Le cernea ușor peste pleoape, le agăța în păr sau mi le răsfira printre degete. Nu puteam să decid de ce eram totuși atât de uimită: de dragul lui de mine sau de finețea ideilor cândva aspre și colțuroase.  Să fi vrut și nu aș fi putut să le desprind de mine… Părea atât de firesc că parcă aș fi desprins doar  ”t”-ul din ”minte”. Pluteau sărit frunzele.

Merg pe aleea asta pentru că sper să văd cerul în albastru limpede. A început să se decojească arămiu. Una dintre cele 7 simplități ale lumii. La capătul aleii mă așteaptă brațe afectuoase de frunze însăilate într-un covor. Pot să mă descalț de oboseală și să las picăturile de albastru să-mi curgă în apa ochilor, unduindu-se auriu. Vântul e în fiecare contur tocit. Îmi foșnăie inima. ”I felt a funeral in my brain.”(Emily Dickinson).

”Inimă, inimă, planetă misterioasă, / pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc și să mor” (din N.S. – ”Frunzișuri”)

Anunțuri