Au și gândurile o muzică. Of, aiurită e încercarea de a o îndesa subit într-un cântec. Se va voala de ascuțimea luminii ce încearcă s-o pătrundă. Are doar nevoie de timp. O felie mică de timp într-o farfuriuță de mic dejun. Încercat de dimineață. Di mini.

Dă-ți timp de dimineață. Timp să lași razele să-ți anine circular de gene. Așteaptă-le să se așeze pe rând, fiecare cu al ei zbor somptuos. Ți să măresc pupilele să îmbrățișezi aerul și îl simți pe soare vibrând în aer, în valuri mici.

Rotocoale de fum se vor plia pe norii obosiți și nu îți vei da seama dacă e fum de țigară sau dacă mica ta cutiuță muzicală începe agale să-și dezmorțească mecanismele. Nu te speria, nu o să se strice, ești pe calea cea bună. Zâmbet, da.

E timp chiar să privești zațul din adâncul cănii. Sau al mării? Al cănii.  Și urmele de cafea de buzele cănii. Și malul cafelei cândva proaspăt-spumos acum nițel șters de răceală.

M-am gândit la toți oamenii din București care  în momentul respectiv își înfigeau aprins pașii în trotuare. Ei știu oare că energia cu care apasă le este restituită? Știu și cum: prin fântâna de la Unirea. Și celelalte. Și acum voi fi întrebată: Dar cu lacurile ce e? Lacurile sunt o nostalgie dragă a vremurilor când oamenii aveau pașii calmi, dar siguri.

Mă vreau pe mine așa cum sunt. Parcă sunt tare. Dar e doar o stare. Dar nu poți să faci nimic dacă n-ai stare, nu-i așa?

Schimb coala, dar am imprimat invizibil rândurile astea apăsate pe un teanc întreg.

A se lăsa melodia următoare să dospească în suflet dacă gândurile încă nu clincăie armonic. Și dacă au clincăit, dați play în același timp. Eu cred că se sincronizează. Cumva.

Anunțuri