Un septembrie-n 16.  Era cazul să suflu praful de pe gânduri, să le scutur ca pe niște covoare îmbâcsite și apoi să le așez pe fiecare-n parte, eventual să verific cât de sigur e terenul. Totul pare să fie în ordine, dar ca să fiu sigură, bat puțin covoarele cu ajutorul inimii.

Cum reușește experiența unui concert live să modifice alchimic interiorul uman rămâne un mister. Artiștii, de fapt, magicieni de câte o piesă, picură sunetele într-un val care se înalță deasupra scenei, culminând prin a se sparge de muchia ei către public. Esențial e ceea ce se întâmplă la intâlnirea apei cu inimile bătânde. Pe unele inimi picăturile vor îngheța, dar de altele se vor încălzi, devenind aburi ce înnăbușă întregul interior, armonizându-l cu starea celor care dau tonul. Până la urmă, chiar și inimile reci ajung să tresară de greutatea țurțurilor. Pentru că asta-i muzica, un paradox al cărui unic nonsens ar fi să-ncerci să-l explici.

Și timpul, da! Că tot veni vorba de ”circuitul apei în natură”(a început și școala), cred că mi-am dat seama de logica expresiei ”a se dezgheța” (”S-a mai dezghețat X.”/”Y e mai dezghețată.”). Poate că în clepsidră ar trebui să pună apă, nu nisip! Te dezgheți cu secundele care trec peste tine, pesemne că timpul face ceva eforturi generatoare de căldură (poate lucru mecanic, jouli?!).

Mai departe doar frunzele știu ce urmează. Noi, oamenii, facem un exercițiu sălbatic de echilibristică între cele „două tragedii ale vieții: Prima este să nu ți se împlinească dorințele, iar a doua este să ți se împlinească” (Oscar Wilde).

Anunțuri