De obicei nu scriu despre dragoste. Sper mereu că reușesc să scriu cu dragoste. Acum o să o profanez puțin prin cuvânt, prin analiză.

Dragostea e ca o ștampilă aplicată sufletului. Din neant, rapid, fulgerător… O pecete cu forme misterioase. Cât timp locul se scaldă alipit în seva cernelii, roșul se dispersează picurător în organism. Gânduri, respirații, mișcări ale mâinilor… Nimic nu se poate sustrage. Când se desprinde, rămâne în engrame de-un roz încă optimist de reaprindere, adesea în zadar. La un moment dat urmele se veștejesc. E adevărat că de acolo va lipsi mereu ceva, dar aș da orice pentru o cameră obscură frumos decorată. Și sepia are frumusețea ei!

E ca și cum ai fi avut puterea să arunci în înalt o greutate foarte mare, așa-i când iubești. Atât de degajat… Ai timp chiar să zâmbești preț de-o clipă sau două, căci va trebui să-ți reprimești greutatea în brațe, care în loc să fi devenit mai puternice, se vor fi pleoștit lăcrimos. Dar nu, va trebui să prinzi greutatea înapoi cu inima… Nu degeaba are ea cea mai puternică armură din organism: miocardul. Cine-i isteț își păcălește greutățile în baloane colorate. Așa sunt șanse să și zboare, nu numai să se înalțe. Dar pentru cât timp, oare?

Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realităţii, creând constelaţii şi engrame pe care cineva, de foarte sus le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simţit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării. (Mircea Cărtărescu)

Anunțuri