Vânt în adieu rece de toamnă. Asta asculți acum pe stradă, pe lângă zvârcoliri de frunze tinere, prea tinere pentru o despărțire. Nu-i un vânt permanent, un alizeu, dar o briză avidă de atenție. Deodată și-a despachetat bagajul peste loc, cu melancolii de un gri-spre-arămiu sacadat ce transpar în diapozitivele cu tablouri triste pe care le tot expune entuziastă. Oare cât să mai dureze, sau… când va cădea momentul uitatului la ceas. Căci da, ori a uitat, ori sigur a luat un tren ce nu-i era destinat.

Cine să o contrazică? Norii se vor supărați, gri-supărați, dar e știut că se bucură, infantil, de scăldatul în mare. Ea la fel, s-a îndrăgostit și înalță valuri zadarnice. Digul pare că o mai potolește, sau o cucerește… într-un alt gri, mai sobru și totodată… palpabil. Gri-clar, chiar și în îmbrățișarea apei.

Nici oamenii nu o contrazic. Le trebuia briza, le trebuia necheful cu care rezonează, sau le trebuia sugestia subtilă de iubire. O forță care să-i mâne de la cald la rece atât pentru  răcorire, cât și ca celebrare a uitatului înapoi cu zâmbet și nesăț, într-un joc frumos de culori în care au fost incluse… și nonculorile.

Anunțuri