Într-o cafenea de odinioară,

cu obloane străvezii sugrumate la limita superioară.

Pe un scaun stingher, privind spre cer.

Să nu știu de oameni atroce și-ale lor opinii feroce,

de urme de var, căzute-n zadar.

Să n-am ce să fac, constrânsă să tac.

O privire-ar fi de ajuns,

Să țintesc cât mai sus.

Dacă tot e să cad,

măcar să nu fie totul așa de fad.

Să știi că-n culori

uiți de orori.

Să nu-ți fie teamă că mori.

În pași de necaz,

Nimeni nu-ți acordă răgaz.

Un soare viteaz

m-a atins pe obraz.

Emoția m-a tulburat,

aproape c-am ezitat.

Aici pe pământ,

nu mai știu cine sunt.

Să construiesc un acum

care să nu devină scrum.

Îmi urmez al meu drum,

îmbiată de-un parfum.

Într-un ritm tenebros,

mi-am promis să zâmbesc mereu voios.

Anunțuri