Tare frumos e când faci 18 ani. La 19 nu mai este așa de amuzant, pentru că ți-au întors optul infinit și i-au retezat o membrană. Și uite așa realizezi tu că infinitul nu-ți (mai) pică din cer, ci trebuie să avansezi tu către el, completându-ți experiența de viață. Dar te bucuri, mă bucur de fiecare căutare, fie ea și zadarnică. Până la urmă nimic nu poate fi zadarnic din punctul de vedere al experienței, poate doar din punctul de vedere al atingerii scopului.

Cred că în ultima vreme am dezvoltat un puternic sentiment de apartenență. De exemplu, nu îmi pot imagina cum voi fi fără camera mea în studenție. O privesc și mă gândesc ștrengărește ce bine ar fi de-aș mai putea rămâne. Apropierea despărțirii de aici mă leagă și mai tare de moment. Mi-e greu să renunț la lucruri, la amintiri, la persoane. Întotdeauna mi-a fost. Poate dintr-o pornire paranoică de a nu mă risipi. Păstrez poze, melodii, bilete de tren, jucării, flori uscate despre care rețin mai mult involuntar detaliile existenței lor. Mă irită mama când începe cu aruncatul și datul „prostioarelor”. Da, nu este o atitudine sănătoasă pentru că în fond, nimic nu este constant. Dacă m-aș rezuma la exterior ar fi bine, dar tind să păstrez o grămadă de nimicuri în min(t)e, care câteodată își mai iau și nasul la purtare și încep să mă cicălească. Vechiul și noul nu încap în aceeași cutiuță fără o selecție riguroasă în prealabil. „Mereu este loc de mai bine”. Totuși, locul trebuie făcut!

Alexandrina – Cea mai frumoasă parte

Anunțuri