Azi departe… Am terminat de citit jurnalul Oanei Pellea: „un jurnal care face bine”(Ioana Pârvulescu). Chiar face bine, îți insuflă energie și un fel de împăcare stranie, mai bine zis ușurare,  când concluzionezi că nu numai ochii tăi poartă povara clarității. Pe de altă parte, nu ai cum să nu observi dragostea de frumos ce transpare din fiecare pagină… Bucuria cu atât mai nobilă cu cât răsare pe fondul unor obstacole capabile să îl dărâme și pe cel mai insensibil om. Unii cred că puterea unui om se măsoară în numărul lacrimilor stăvilite, oprite să curgă. Eu cred că puterea unui om înseamnă capacitatea sa de a-și asuma emoțiile.

Îmi plac melodiile nostalgice, domoale… Dar parcă mai mult îmi place să ascult melancolii conturate prin acorduri puternice.
Ce paradox frumos!

A-ha – Summer moved on și The Cure – Last day of summer.

Mâinile mele sunt bătrâne în lumina monitorului care îmbracă forma cutelor pielii. Azi am ridicat privirea spre oglindă și am fost surprinsă de mine. Într-un fel nu mă recunoșteam. Poate pentru că mi-am schimbat culoarea părului. Dar eu stau aici, ascult Tracy Chapman – Remember the Tinman și doar ce am mâncat o nectarină. Le iubesc pentru că nu au puful piersicilor. Sunt o ciudată cu un tricou roșu pe ea. Dar mă simt atââât de bine!

Anunțuri