Asta sunt, nu-i uşor, vorbesc serios!

Trebuie să stăvilesc oceanul de sentimente ce mă inundă. Parcă mereu îşi împinge limitele spre orizont. Noroc cu paznicul raţiune, care reuşeşte uneori să le facă să se indoiască de sine şi să le vlăguiască. Ştie el că nu are mereu dreptate, dar are grijă ca figura-i exigentă să nu tradeze nicio emoţie, afişând o încredere în sine implacabilă.

Ele, sentimentele, se prind uneori de şiretlic şi îşi împletesc esenţa într-o voce pe atât de dulce, pe atât de persuasivă. Mi-aş dori sa le urmez negreşit, dar întorc capul după paznic care îmi aruncă o privire furioasă pe sub sprâncene. Îmi spune totul fără a rosti nimic.

Mă întreb de ce l-aş mai asculta, o inundaţie nu ar fi aşa o nenorocire până la urmă, dar răspunsul pică fulgerator: E aşa de încrezător, are pământul sub picioare, îl admir! Eu l-am ales, l-am rugat să mă ajute, de ce sa îl tradez?

Sentimentele mele sunt rebele, s-ar îndepărta prea tare, plutind într-un pericol permanent. Nu mi-e teamă de moartea lor, ci de agonia de dinainte, de cenuşiu contaminându-mi perfecţiunea albastră. Paradoxal, sunt aşa de puternice faţă de mine, eu neavând nicio intenţie să le vătămez şi atât de fragile şi naive faţă de lume.Pe lângă asta, uneori le găsesc total nejustificate. Cum să le fortific dacă nu am motive?

Toate astea îmi răsună în cap în clipa în care întâlnesc privirea paznicului. Ştiu că are dreptate şi de data asta. În spatele meu, vocea se aude tot mai încet, învinsă. Acum că am restabilit controlul, răspund: Nu acum, va veni momentul..promit!

Anunțuri