You are currently browsing the category archive for the 'Sensibilisme' category.
Oricât de mult ne încotoşmănim noi câteodată în ideea că suntem singuri pe aici şi că nimeni nu e dispus să ne întindă o mână de ajutor fără a avea un interes pitit în spatele unor vorbe goale, există persoane care reuşesc să demonstreze contrariul.
Atunci când, în mod neaşteptat, cineva e dispus să ni se alăture măcar pentru câţiva paşi pe puntea spre visele noastre, simţim suflul încrederii accelerându-ne pulsul. Suntem cu nişte bătăi de inimă mai aproape, conştientizăm că forţa interioară va disipa densitatea obstacolelor.
Vă mulţumesc, iar dacă vreţi să o luăm “the Orange way”: Sunt toţi cei care îmi fac ziua mai bună!
Azi ascult Stereo Love, de dragul zilelor de vară.
Moments by Will Hoffman.
Nu există momente obişnuite.
Nu ştiu când trece timpul, nu ştiu cum trece timpul. Visul meu haotic începe dimineaţa, cu paşi grăbiţi pe treptele liceului şi se desfăşoară fulgerător până când de abia reuşesc să îmi adun şi ultimul gând rătăcit, 8 ore mai târziu. Cu toate astea, când privesc data, îmi dau seama că repeziciunea scurgerii timpului este doar a mea pregnantă iluzie.
Nu vreau decât să îmi înghesui sentimentele printre rândurile unei cărţi, iar apoi să trântesc furios coperta.
..legată.
Aş striga, dar ecoul strigătelor nu s-ar pierde în orizont, ci s-ar întoarce răzbunător împotriva-mi, zguduindu-mi lumea din temelii.
Da? Şi eu care credeam că e doar o scuză generată de o situaţie în care ne complacem.Se serveşte la rece persoanelor care chiar cred în tine, la pachet cu o expresie mutilată de regret. În momentul în care conştientizăm că ne ascundem după deget pentru că nu avem de fapt voinţa pentru a iniţia anumite activităţi necesare atingerii viselor noastre, apare remuşcarea.
Da! Sunt motive. Ţi le spui chiar tu. Strigătele viselor inundă timpane de după zăbrele. Cheia e pe undeva pe jos, la picioarele scaunului pe care te-ai oprit ca să îşi contemplii idealurile.Eşti la o contracţie de muşchi depărtare.
Ai putere să le eliberezi?Eu câteodată mă urăsc pentru asta.Sau poate că doar îmi place să le privesc agonizând.
De câte ori nu ne auzim spunând:”Ce-am simţit atunci..”, dar oare de câte ori reuşim cu adevărat să regăsim formula unui fior ascuns după cortina densă a timpului, să ţesem din nou într-o clipă pânze destrămate?Câteodata firul e prea uzat de ticăitul ceasului.
S-a mai simţit cineva surprins de unele emoţii gravate în sufletul său şi de existenţa cărora a uitat sau s-a îndoit?O clipă va fi de ajuns ca să ştim de ele.
În infinitatea acelei secunde inima, sedusă de nostalgie, aruncă vopseluri colorate pe pereţii săi goliţi de enigmele prezentului.Dar mintea, fascinată de exuberanţa culorilor pe care ea nu le poate crea, va încerca să le păstreze frenezia într-un turn atemporal.
Imposibil.. magia se va disipa.
Nu există fiori identici şi pe care să-i poţi retrăi după bunul plac…(E. Cioran)
M-am gândit să scriu şi n-am scris. O fac acum
După ce am ascultat Reamonn am decis(nu-i aşa că e un termen drăguţ?), atârnând pe canapea cu capul în jos, că totul pluteşte. Cioran zice că mulţi reuşesc să reziste ispitei fericirii, dar nu şi ispitei nefericirii.Senzaţia nefericirii ne conferă certitudinea existenţei. Cred că are dreptate. Chiar şi Goo Goo Dolls o spun: Yeah, you bleed just to know you’re alive.Hmm, omenirea fără derapaje emoţionale? Probabil s-ar desface într-o ceată de “designed for happiness”
Chiar şi părul meu plutea, deasupra podelei.Ştiţi că se spune că e bine să stai aşa 5min pe zi, circulaţia sângelui fiind benefică pentru curăţarea tenului?Ah, da..ce abureală!Oricum, încercarea mea de adopta poziţia potrivită pentru “lumea de azi”(oricât de clişeic ar suna) a fost zadarnică. Sinapsele mele nu au fost deloc stimulate
??De ce e soare afară şi nu mă mai încălzeşte. Sunt aşa o nerecunoscătoare, poate pentru că prea am avut parte de el.Dar îl iubesc.Desigur, o să îl iubesc mai mult cand o să îi simt lipsa
Ador să privesc oraşul inundat de luminile apusului, să îmi arunc paşii pe străzi când lumina roşiatică se izbeşte de geamurile blocurilor turn şi când clădirile îşi mărturisesc cu nonşalantă sinceritate natura duală:lumină şi umbră. Mereu va fi aşa
Faze neterminate
Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realităţii, creând constelaţii şi engrame pe care cineva, de foarte sus le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simţit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării. (Mircea Cărtărescu)
Şi am să opresc timpul, pentru ca soarele să-mi lumineze mereu obrajii, iar razele-i să mi se refracte în suflet.Încerc eu sa fentez timpul, dar mai mult mă fenteaza el pe mine. Nu ştiu ce-l grăbeşte aşa, să se mai oprească si el la o cafea, că mă buimăceşte.
Miros primăvara, e chiar la uşa mea, ..la uşa ta.Alerg chiar acum să-i deschid, mi-e aşa de dor de ea! Trebuie să apăs pe clanţă înainte ca ideea vreunui joc năstruşnic să-i săgeteze mintea şi să fiu nevoită să o caut iar în labirintul de crengi uscate, sub ceruri gri.
Asta sunt, nu-i uşor, vorbesc serios!
Trebuie să stăvilesc oceanul de sentimente ce mă inundă. Parcă mereu îşi împinge limitele spre orizont. Noroc cu paznicul raţiune, care reuşeşte uneori să le facă să se indoiască de sine şi să le vlăguiască. Ştie el că nu are mereu dreptate, dar are grijă ca figura-i exigentă să nu tradeze nicio emoţie, afişând o încredere în sine implacabilă.
Ele, sentimentele, se prind uneori de şiretlic şi îşi împletesc esenţa într-o voce pe atât de dulce, pe atât de persuasivă.Mi-aş dori sa le urmez negreşit, dar întorc capul după paznic care îmi aruncă o privire furioasă pe sub sprâncene. Îmi spune totul fără a rosti nimic.
Mă întreb de ce l-aş mai asculta, o inundaţie nu ar fi aşa o nenorocire până la urmă, dar răspunsul pică fulgerator: E aşa de încrezător, are pământul sub picioare, îl admir! Eu l-am ales, l-am rugat să mă ajute, de ce sa îl tradez?
Sentimentele mele sunt rebele, s-ar îndepărta prea tare, plutind într-un pericol permanent. Nu mi-e teamă de moartea lor, ci de agonia de dinainte, de cenuşiu contaminându-mi perfecţiunea albastră. Paradoxal, sunt aşa de puternice faţă de mine, eu neavând nicio intenţie să le vătămez şi atât de fragile şi naive faţă de lume.Pe lângă asta, uneori le găsesc total nejustificate. Cum să le fortific dacă nu am motive?
Toate astea îmi răsună în cap în clipa în care întâlnesc privirea paznicului. Ştiu că are dreptate şi de data asta. În spatele meu, vocea se aude tot mai încet, învinsă. Acum că am restabilit controlul, răspund: Nu acum, va veni momentul..promit!
