București

În sfârșit am găsit ziua asta. Soarele a coborât în copaci, iar razele s-au îndrăgostit de frunze. Le vezi plutind împreună în cadențe melancolice, căci la contactul cu solul lumina va părăsi probabil frunzele, neputând să devină curcubeu. Din când în când mai apare și câte o castană geloasă, care încearcă să le răpună.

Am coborât dealul. Mi-am jos fularul, mi-am desfăcut un nasture, doi. Am scăpat de palton gândindu-mă la baba Dochia. Eu mai aveam și mustrări de sine că nu-mi luasem ochelarii de soare. M-am gândit iar la baba Dochia, până când mi s-au făcut gândurile de piatră. Nu prea a mai contat, că-ntr-o bătăie de inimă scuturată de miros de flori am simțit iar fiori.

La semafor sunt foarte mulți oameni. Mi se pare mie că e mereu roșu. Noroc cu oamenii cei mulți, că mi se mai întâmplă câteodată să uit să trec. Până să am undă verde, îmi adorm realitatea de o idee. Acum să nu înțelegeți că așa e la toate semafoarele. La unele miroase a cafea proaspăt măcinată, la altele a fum de țigară sau a parfum plăcut. La altele se claxonează intens vreun șofer ineficient plasat, iar dacă ție-ți cântă în ureche ”ce bine că ești”, nu poți decât să te amuzi agățându-ți ideea de realitate, de data asta.

Înainte să ajungi la Universitate găsești șantiere în lucru. Clădiri în renovare poartă măști fantomatice ce-ți strecoară iarna pe sub piele. Poți trece liniștit dacă știi că fantomele nu au reflexie, deci nu se pot oglindi în suflet. Toată atmosfera asta puțin lugubră redevine cald-solară în preajma rafturilor cu cărți și mici comori. Discuri pentru care îți pare rău că nu ai și tu un pick-up. Miros de cărți vechi. Aici praful nu poate fi considerat nociv. E viță nobilă, domnule! Se cultivă pe coperți.

Pe bucureșteni i-am văzut drăguți azi. Am întâlnit destule priviri, ceea ce m-a făcut să cred că poate vor și ei, ca mine, puțină complicitate, în sensul solidar.

Dacă vrei să mergi spre Piața Unirii și greșești direcția în pasaj, nimerești în parcul ăla frumos de la Colțea. Minunată vioară! Chiar dacă e spartă… Și ce frumoasă e și statuia din fața Teatrului Național!

Voiam să schimb macazul spre Piața Romană, dar nu aveam unul și eram cam obosită, așa că am zis să apelez la cei de la Metrorex, că sigur au ei unul. Zis și făcut. De observat figura oamenilor care urcă pe scările rulante și privesc spre cer. Ochii lor nu mai pot nega lumina, umbra oboselii rămânând în subteran. Înapoi la suprafață, puhoiul de mașini începe să sune asemenea valurilor în mintea mea.

După cinci minute de mers ajungi la Cărturești Verona. Țesea Diana Cellei Serghi următoarele cuvinte cu iz de primăvară: ”Vitrinele librăriilor sunt pline de cărți. Aș vrea să le mângâi pe toate, să-mi cer iertare că atâta timp am trecut pe lângă ele fără să le văd. Mi se pare că abia acum descopăr oamenii, culorile, lumina, poate fiindcă întâia dată privesc în jurul meu cu generozitate. Și o bucurie caldă, fără margini, mă pătrunde la gândul că după ziua asta vor mai veni altele. Cerul e încă zburlit, primăvara se lasă așteptată.” (”Pânză de păianjen”)

E o lume în care te pierzi. La ieșire întâlnești surpriza de a se fi făcut noapte. Ei și-au aprins ploaia de beculețe, care aduce a iarnă, iar. O iarnă caldă, de data asta.

Dacă mai lipsea vreo piesă, sper să fie asta: