Eu câteodată mai rămân aici, cu timpul. Voi puteți să plecați.

Trag cortina, poate reușesc să-mi afund fața în perne fără să aud vântul unduind-o. Dacă ceasul își vrea orele înapoi poate să-și transforme acele în brațe de macara și să mă ridice de aici. Ascuțite de supărare le intuiesc.

O să negociez prelungirea șederii-mi, să mai ocup puțin spațiu în fără timp. Hmm… Să scotocesc pentru ceva de oferit. Dar s-au scurs toate în cearceaful care m-a împachetat. Să-l scutur… Briză rece. Mă păcălește. Dar eu-s mai brează. Nu neapărat trează! Cine a zis că acele de ceas nu pot îngheța? Sau le rog frumos să-mi facă lobotomie, că nu-mi place câteodată că gândurile își fac veacul prea aproape de urechi. Tot zbiară acolo ele ceva, că-mi vine să le zburd de aici. Niște afurisite. Iar pompierii de un etaj mai jos ajung greu câteodată. Ei încearcă să urce pe acea bară metalică. Cineva sigur râde de ei. A, eu aș fi aceea!  Ei cred că se răzbună dacă întâi întețesc focul. Aș spune că îmi râd în nas, dar nicio șansă să urce atât de sus.

După cum se vede, se întâmplă multe. Dacă aveți mesaje, lipiți-le de-o frunză ce stă să cadă. Tot se încăpățânează ele să se agațe de ceva în a lor cădere. Așa n-or mai fi singure, se amăgesc ele. Cu toate astea, nu exagerați. Asta pentru simplul motiv că un covor nu e o pătură!