Am tot căutat până să-mi dau seama că mi-am uitat cafeaua aici, pe pervaz. Mă aștepta cumintea din ale cărei șoapte stinse am deslușit ce pățise.
O lăsasem cu zațul zgâlțâind-o într-o mișcare browniană (cafenie, adică, nimic științific) din care a supraviețuit niște spumă. Aerul îi trăgea esența din fuiorul de aburi, profitând de marasmele amare. Și tocmai când zațul s-a lăsat, târându-se în adâncime, ei i-a lăsat tăria. Dar pe ea nu prea o mai încălzea asta, că se răcise de tot. Zațul ăla devenit (din zenit) mai sumbru ca plumbul bacovian îi ținutia unduielile-n loc. Și-ar fi dorit să poată să sară din cană la fiecare adieure pală. Ăstora din urmă chiar le-a transmis să cheme un vânt mai năstrușnic s-o răstoarne.
Acum c-am ajuns, mă roagă s-o torn în altă cană, dar nici asta nu pot face pentru ea, c-o să mai piardă zațul. Și mă-ntreabă: ”O fi bine să fii o cafea normală? De ce nu se întreabă nimeni dacă o cafea nu are nevoie, și ea… să doarmă?”. Dragei mele cafele i-am zis că nicio cafea de la automat nu poate sta în loc de zaț. Și un citat din Sartre, s-o mai limpezesc: ”Bucuria este unitatea refuzată și bântuind dualitatea asemenea unei fantome.” O cafea cu zaț e o cafea cu zaț, o cafea adevărată. Dacă mă-ntrebați pe mine, englezii au fost cam lași înlocuind cafeaua cu ceaiul negru. Ăla chiar de nu stă pe postament de zaț, tot are nasul pe sus.
Cobor cu cafeaua pe scări pân’ la soare, o încălzesc și revin.
”Cade-o frunză, și-un sentiment se-nfășoară în jurul ei,/mult mai rapid căzând spre lume./ Bate-o aripă, și se-nfășoară-n jurul ei un sentiment,/ mult mai rapid bătând spre lume./ Trece-o femeie și-un sentiment o înfășoară,/mult mai rapid trecând prin lume./ Un nume strig și-un sentiment/ se înfășoară-n jurul lui și-n jurul lumii./ Materia o mângâi, abia atingând-o/ cu șuvoiul străveziu al cuvintelor mele/ care o-nfășoară, și mult mai rapid/ se-ntorc în moarte, lăsându-mă în lume.”(N.S. – ”Schimbătorul de viteze”)
De ce e frumoasă toamna. Nu, nu trebuie să fiu atenționată că iarna e aici. Eu vorbesc despre un alt tip de toamnă. Una atemporală, fără vârstă de ivire sau perioadă specifică a anului.
Ideile-s tăioase (Am sărit direct la concluzie). A se manevra cu grijă. În caz contrar se ajunge la leziuni ireparabile de tip rațiune/simțire sau, cu alte cuvinte, la ”un creier în piuneze”. Pentru siguranță, înfig ideile în teci. Și tecile le înfig în ramuri de copac. Gata, acum par inofensive. Din precauție, doar mă uit la ele când mă plimb pe această alee. Le contemplu, le admir, mă mir. Încerc să le desprind cu mintea, dar mai mult îmi desprind ele mintea (Un mint tea nu ar strica acum). Mint repede privirea de la nervurile unora la nervurile altora și tot nu e de ajuns. (Of, acum că mă gândesc și la ceai a devenit mult mai greu). Asta fac toată primăvara. Și toată vara.
Așteptam karma. Toamna. Să tot valsez cu vântul. E greu să nu-l iubești… Și s-a îndrăgostit și el de mine. Îmi împletea șuvițele în feluri numai de el știute sau îmi topea soare pe obraji.
Am tot dansat și pașii noștri reverberau în coroanele copacilor de pe alee. Începuseră să se netezească vârfuri de frunze. Ah, dar eu, atât de absorbită de dansul cu el, nu prea mă mai uitam în copaci. Trucurile lui aveau controlul absolut al colțurilor zâmbetului meu. Mai în glumă, mai în serios, m-a îmbrăcat în frunze de sus până jos. Le cernea ușor peste pleoape, le agăța în păr sau mi le răsfira printre degete. Nu puteam să decid de ce eram totuși atât de uimită: de dragul lui de mine sau de finețea ideilor cândva aspre și colțuroase. Să fi vrut și nu aș fi putut să le desprind de mine… Părea atât de firesc că parcă aș fi desprins doar ”t”-ul din ”minte”. Pluteau sărit frunzele.
Merg pe aleea asta pentru că sper să văd cerul în albastru limpede. A început să se decojească arămiu. Una dintre cele 7 simplități ale lumii. La capătul aleii mă așteaptă brațe afectuoase de frunze însăilate într-un covor. Pot să mă descalț de oboseală și să las picăturile de albastru să-mi curgă în apa ochilor, unduindu-se auriu. Vântul e în fiecare contur tocit. Îmi foșnăie inima. ”I felt a funeral in my brain.”(Emily Dickinson).
”Inimă, inimă, planetă misterioasă, / pe care mi-ar fi plăcut să trăiesc și să mor” (din N.S. – ”Frunzișuri”)
Au și gândurile o muzică. Of, aiurită e încercarea de a o îndesa subit într-un cântec. Se va voala de ascuțimea luminii ce încearcă s-o pătrundă. Are doar nevoie de timp. O felie mică de timp într-o farfuriuță de mic dejun. Încercat de dimineață. Di mini.
Dă-ți timp de dimineață. Timp să lași razele să-ți anine circular de gene. Așteaptă-le să se așeze pe rând, fiecare cu al ei zbor somptuos. Ți să măresc pupilele să îmbrățișezi aerul și îl simți pe soare vibrând în aer, în valuri mici.
Rotocoale de fum se vor plia pe norii obosiți și nu îți vei da seama dacă e fum de țigară sau dacă mica ta cutiuță muzicală începe agale să-și dezmorțească mecanismele. Nu te speria, nu o să se strice, ești pe calea cea bună. Zâmbet, da.
E timp chiar să privești zațul din adâncul cănii. Sau al mării? Al cănii. Și urmele de cafea de buzele cănii. Și malul cafelei cândva proaspăt-spumos acum nițel șters de răceală.
M-am gândit la toți oamenii din București care în momentul respectiv îți înfigeau aprins pașii în trotuare. Ei știu oare că energia cu care apasă le este restituită? Știu și cum: prin fântâna de la Unirea. Și celelalte. Și acum voi fi întrebată: Dar cu lacurile ce e? Lacurile sunt o nostalgie dragă a vremurilor când oamenii aveau pașii calmi, dar siguri.
Mă vreau pe mine așa cum sunt. Parcă sunt tare. Dar e doar o stare. Dar nu poți să faci nimic dacă n-ai stare, nu-i așa?
Schimb coala, dar am imprimat invizibil rândurile astea apăsate pe un teanc întreg.
A se lăsa melodia următoare să dospească în suflet dacă gândurile încă nu clincăie armonic. Și dacă au clincăit, dați play în același timp. Eu cred că se sincronizează. Cumva.
În sfârșit am găsit ziua asta. Soarele a coborât în copaci, iar razele s-au îndrăgostit de frunze. Le vezi plutind împreună în cadențe melancolice, căci la contactul cu solul lumina va părăsi probabil frunzele, neputând să devină curcubeu. Din când în când mai apare și câte o castană geloasă, care încearcă să le răpună.
Am coborât dealul. Mi-am jos fularul, mi-am desfăcut un nasture, doi. Am scăpat de palton gândindu-mă la baba Dochia. Eu mai aveam și mustrări de sine că nu-mi luasem ochelarii de soare. M-am gândit iar la baba Dochia, până când mi s-au făcut gândurile de piatră. Nu prea a mai contat, că-ntr-o bătăie de inimă scuturată de miros de flori am simțit iar fiori.
La semafor sunt foarte mulți oameni. Mi se pare mie că e mereu roșu. Noroc cu oamenii cei mulți, că mi se mai întâmplă câteodată să uit să trec. Până să am undă verde, îmi adorm realitatea de o idee. Acum să nu înțelegeți că așa e la toate semafoarele. La unele miroase a cafea proaspăt măcinată, la altele a fum de țigară sau a parfum plăcut. La altele se claxonează intens vreun șofer ineficient plasat, iar dacă ție-ți cântă în ureche ”ce bine că ești”, nu poți decât să te amuzi agățându-ți ideea de realitate, de data asta.
Înainte să ajungi la Universitate găsești șantiere în lucru. Clădiri în renovare poartă măști fantomatice ce-ți strecoară iarna pe sub piele. Poți trece liniștit dacă știi că fantomele nu au reflexie, deci nu se pot oglindi în suflet. Toată atmosfera asta puțin lugubră redevine cald-solară în preajma rafturilor cu cărți și mici comori. Discuri pentru care îți pare rău că nu ai și tu un pick-up. Miros de cărți vechi. Aici praful nu poate fi considerat nociv. E viță nobilă, domnule! Se cultivă pe coperți.
Pe bucureșteni i-am văzut drăguți azi. Am întâlnit destule priviri, ceea ce m-a făcut să cred că poate vor și ei, ca mine, puțină complicitate, în sensul solidar.
Dacă vrei să mergi spre Piața Unirii și greșești direcția în pasaj, nimerești în parcul ăla frumos de la Colțea. Minunată vioară! Chiar dacă e spartă… Și ce frumoasă e și statuia din fața Teatrului Național!
Voiam să schimb macazul spre Piața Romană, dar nu aveam unul și eram cam obosită, așa că am zis să apelez la cei de la Metrorex, că sigur au ei unul. Zis și făcut. De observat figura oamenilor care urcă pe scările rulante și privesc spre cer. Ochii lor nu mai pot nega lumina, umbra oboselii rămânând în subteran. Înapoi la suprafață, puhoiul de mașini începe să sune asemenea valurilor în mintea mea.
După cinci minute de mers ajungi la Cărturești Verona. Țesea Diana Cellei Serghi următoarele cuvinte cu iz de primăvară: ”Vitrinele librăriilor sunt pline de cărți. Aș vrea să le mângâi pe toate, să-mi cer iertare că atâta timp am trecut pe lângă ele fără să le văd. Mi se pare că abia acum descopăr oamenii, culorile, lumina, poate fiindcă întâia dată privesc în jurul meu cu generozitate. Și o bucurie caldă, fără margini, mă pătrunde la gândul că după ziua asta vor mai veni altele. Cerul e încă zburlit, primăvara se lasă așteptată.”(”Pânză de păianjen”)
E o lume în care te pierzi. La ieșire întâlnești surpriza de a se fi făcut noapte. Ei și-au aprins ploaia de beculețe, care aduce a iarnă, iar. O iarnă caldă, de data asta.
COMODITÁTE,comodități,s. f.1. Starea sau însușirea de a fi comod (1); confort. 2. (Peior.) Atitudinea unei persoane comode (2). – Din fr.commodité,lat.commoditas, -atis.
A fi comod. Poate că ar trebui să încep cu o delimitare de sens. Ceea ce la mine determină expirări greoaie este ”acea” comoditate care ajunge grosolan să se interpună între persoană și viață. Aceea care ia amploare treptat și absoarbe malițios vitalitatea. Prost obicei a cărui cauză încerc să o determin. Iubire de sine? Frică de… ce? Autoconservare?
Nu avem timp destul. Chiar nu avem. Dar ne pricepem al naibii de bine să anihilăm și puținul pe care îl avem. ”Ce mult aș fi vrut să merg la teatru în seara asta, dar sunt foarte obosit/ă (după o zi obișnuită)!”, urmat de: ”Mergem altă dată.” Altă dată care nu mai vine niciodată. Este normal să ai o zi proastă și extenuantă, dar nu-i bine să te autococoloșești din orice motiv. Să nu ne mai mințim: Suntem ființe foarte rezistente! Oamenii peșterilor trăiau în condiții mai acerbe, în inima imprevizibilului, dacă vreți. Și noi când suntem surprinși de o ocazie de a explora plăcut lumea din jurul nostru, răspundem adesea cu: ”Stai să…”. Da, chiar spun că ar trebui să sărim entuziast! Să nu mai simțim foamea sau setea când lumini necunoscute ne inundă ochii, să îndurăm clipe de frig pentru a număra stelele.
Ca exercițiu imaginativ, propun să eliminăm toate orele unei zile în care ne preocupăm strict de bunăstarea fizică și să vedem cât timp alocăm cultivării spiritului. O să ajungem la concluzia că nu ne place matematica. Rezultatele ei sunt incontestabile și intimidează cu grație încercările de răstălmăcire.
Tuturor ne place comoditatea. În doze mici, e inofensivă, e plină de candoare și ne ajută să savurăm clipele înainte să alunece pe-un rollercoaster. Există totuși o diferență (mare) între a fi comod pentru a te bucura de micile plăceri ale vieții și a lăsa comoditatea să te împiedice să savurezi viața.
Un septembrie-n 16. Era cazul să suflu praful de pe gânduri, să le scutur ca pe niște covoare îmbâcsite și apoi să le așez pe fiecare-n parte, eventual să verific cât de sigur e terenul. Totul pare să fie în ordine, dar ca să fiu sigură, bat puțin covoarele cu ajutorul inimii.
Cum reușește experiența unui concert live să modifice alchimic interiorul uman rămâne un mister. Artiștii, de fapt, magicieni de câte o piesă, picură sunetele într-un val care se înalță deasupra scenei, culminând prin a se sparge de muchia ei către public. Esențial e ceea ce se întâmplă la intâlnirea apei cu inimile bătânde. Pe unele inimi picăturile vor îngheța, dar de altele se vor încălzi, devenind aburi ce înnăbușă întregul interior, armonizându-l cu starea celor care dau tonul. Până la urmă, chiar și inimile reci ajung să tresară de greutatea țurțurilor. Pentru că asta-i muzica, un paradox al cărui unic nonsens ar fi să-ncerci să-l explici.
Și timpul, da! Că tot veni vorba de ”circuitul apei în natură”(a început și școala), cred că mi-am dat seama de logica expresiei ”a se dezgheța” (”S-a mai dezghețat X.”/”Y e mai dezghețată.”). Poate că în clepsidră ar trebui să pună apă, nu nisip! Te dezgheți cu secundele care trec peste tine, pesemne că timpul face ceva eforturi generatoare de căldură (poate lucru mecanic, jouli?!).
Mai departe doar frunzele știu ce urmează. Noi, oamenii, facem un exercițiu sălbatic de echilibristică între cele două tragedii ale vieții: Prima este să nu ți se împlinească dorințele, iar a doua este să ți se împlinească. (Oscar Wilde)
Eu câteodată mai rămân aici, cu timpul. Voi puteți să plecați.
Trag cortina, poate reușesc să-mi afund fața în perne fără să aud vântul unduind-o. Dacă ceasul își vrea orele înapoi poate să-și transforme acele în brațe de macara și să mă ridice de aici. Ascuțite de supărare le intuiesc.
O să negociez prelungirea șederii-mi, să mai ocup puțin spațiu în fără timp. Hmm… Să scotocesc pentru ceva de oferit. Dar s-au scurs toate în cearceaful care m-a împachetat. Să-l scutur… Briză rece. Mă păcălește. Dar eu-s mai brează. Nu neapărat trează! Cine a zis că acele de ceas nu pot îngheța? Sau le rog frumos să-mi facă lobotomie, că nu-mi place câteodată că gândurile își fac veacul prea aproape de urechi. Tot zbiară acolo ele ceva, că-mi vine să le zburd de aici. Niște afurisite. Iar pompierii de un etaj mai jos ajung greu câteodată. Ei încearcă să urce pe acea bară metalică. Cineva sigur râde de ei. A, eu aș fi aceea! Ei cred că se răzbună dacă întâi întețesc focul. Aș spune că îmi râd în nas, dar nicio șansă să urce atât de sus.
După cum se vede, se întâmplă multe. Dacă aveți mesaje, lipiți-le de-o frunză ce stă să cadă. Tot se încăpățânează ele să se agațe de ceva în a lor cădere. Așa n-or mai fi singure, se amăgesc ele. Cu toate astea, nu exagerați. Asta pentru simplul motiv că un covor nu e o pătură!
Pe plajă-i tare bine. Câteodată nu poți fi singur decât printre oameni, care să-ți țeasă un val de solitudine cu aromă de briză.
Tot văd triouri înaripate scrutând cu nesăț orizontul.
Cine altcineva ar putea să-mi mângâie pielea mai lin decât soarele?
Cu vântul respir, mă ajută să-mi tratez insuficiența corzilor interioare.
Dar eu nu sunt fidelă niciunuia, căci m-am sărutat pe furiș cu un sâmbure de nectarină.
Mintea mi-ar da ghes să deslușesc formele norilor, dar necheful sufletesc se impune.
Iar peste toate astea, marea… întinzându-mi stângaci un covor de alge la picioare. Nu știe ea că o iubesc și fără formalități? ”Pe semne” că i-a fost dor de mine… Și mie de ea!
De obicei nu scriu despre dragoste. Sper mereu că reușesc să scriu cu dragoste. Acum o să o profanez puțin prin cuvânt, prin analiză.
Dragostea e ca o ștampilă aplicată sufletului. Din neant, rapid, fulgerător… O pecete cu forme misterioase. Cât timp locul se scaldă alipit în seva cernelii, roșul se dispersează picurător în organism. Gânduri, respirații, mișcări ale mâinilor… Nimic nu se poate sustrage. Când se desprinde, rămâne în engrame de-un roz încă optimist de reaprindere, adesea în zadar. La un moment dat urmele se veștejesc. E adevărat că de acolo va lipsi mereu ceva, dar aș da orice pentru o cameră obscură frumos decorată. Și sepia are frumusețea ei!
E ca și cum ai fi avut puterea să arunci în înalt o greutate foarte mare, așa-i când iubești. Atât de degajat… Ai timp chiar să zâmbești preț de-o clipă sau două, căci va trebui să-ți reprimești greutatea în brațe, care în loc să fi devenit mai puternice, se vor fi pleoștit lăcrimos. Dar nu, va trebui să prinzi greutatea înapoi cu inima… Nu degeaba are ea cea mai puternică armură din organism: miocardul. Cine-i isteț își păcălește greutățile în baloane colorate. Așa sunt șanse să și zboare, nu numai să se înalțe. Dar pentru cât timp, oare?
Magistrale ale visului virau brusc în autostrăzi ale realităţii, creând constelaţii şi engrame pe care cineva, de foarte sus le-ar fi putut citi ca pe un tatuaj multicolor, iar cineva de foarte jos le-ar fi simţit pe propria piele, ca pe tortura sadică a tatuării. (Mircea Cărtărescu)
Vânt în adieu rece de toamnă. Asta asculți acum pe stradă, pe lângă zvârcoliri de frunze tinere, prea tinere pentru o despărțire. Nu-i un vânt permanent, un alizeu, dar o briză avidă de atenție. Deodată și-a despachetat bagajul peste loc, cu melancolii de un gri-spre-arămiu sacadat ce transpar în diapozitivele cu tablouri triste pe care le tot expune entuziastă. Oare cât să mai dureze, sau… când va cădea momentul uitatului la ceas. Căci da, ori a uitat, ori sigur a luat un tren ce nu-i era destinat.
Cine să o contrazică? Norii se vor supărați, gri-supărați, dar e știut că se bucură, infantil, de scăldatul în mare. Ea la fel, s-a îndrăgostit și înalță valuri zadarnice. Digul pare că o mai potolește, sau o cucerește… într-un alt gri, mai sobru și totodată… palpabil. Gri-clar, chiar și în îmbrățișarea apei.
Nici oamenii nu o contrazic. Le trebuia briza, le trebuia necheful cu care rezonează, sau le trebuia sugestia subtilă de iubire. O forță care să-i mâne de la cald la rece atât pentru răcorire, cât și ca celebrare a uitatului înapoi cu zâmbet și nesăț, într-un joc frumos de culori în care au fost incluse… și nonculorile.
